Recenzia aceasta face parte din provocarea Citește o carte pe săptămână și a fost scrisă de către Andreea Butucescu.
Deși nu sunt la prima lecturare a acestei cărți, iar o parte din concluziile de mai jos le-am exprimat și în alt context, întoarcerea la această lectură nu poate fi decât un câștig pentru acea parte din mine care uneori simte nevoia să se exprime profesional, ca psihoterapeut.
În travaliul șlefuirii propriei identității profesionale, găsesc în lectura de față mereu argumentul că, într-o profesie atât de delicată, este să mă dezvolt ca om și apoi, sau în același timp, dar niciodată invers, ca specialist, prin asimilarea de tehnici/metode specifice.
Autoarea acestei cărți, Iulia Ciorbea, este lector universitar în cadrul Facultății de Psihologie și Ştiințele Educației a Universității Ovidius din Constanța, doctor în psihologie și psihoterapeut cu triplă specializare.
Despre carte
Ideea centrală a acestei cărți a pornit de la un fapt remarcat de autoare în evoluția sa ca psihoterapeut, și anume acela că, indiferent de orientarea teoretică a mentorilor săi din domeniul psihoterapiei românești și nu numai, toți au un stil terapeutic asemănător.
Astfel, lucrarea de față, rezultatul unei ample cercetări științifice, teoretice și metodologice, este focalizată pe identificarea acelor atribute ale personalității psihoterapeuților care sunt responsabile de declanșarea și menținerea schimbării în psihoterapie.
Demersul teoretic și aplicativ se întinde pe parcursul a patru capitole.
Primul capitol: „Modelul factorilor comuni în psihoterapie”
Autoarea abordează o temă nu doar inedită și originală dar și de mare actualitate, aceea a eficacității demersului psihoterapeutic, eficacitate care transcede granițele uneori partizane trasate de diferitele școli și orientări de profil.
Tratarea acestei teme este realizată dintr-o perspectivă la fel de actuală, aceea a necesității schimbării accentului de pe problema evaluării eficienței orientărilor teoretice și a metodelor diferitelor forme de psihoterapie pe problema eficacității acestora, respectiv pe studiul mecanismelor care produc și mențin schimbarea în psihoterapie, ca o modalitate de a integra progresele înregistrate de pozițiile uneori divergente și unilaterale ale școlilor de psihoterapie.
În continuare, sunt analizate cele mai reprezentative abordări integrative ale psihoterapiei ultimelor trei decenii, în care accentele cad pe importanța modelului factorilor comuni în psihoterapie, care oferă, așa cum constată autoarea, „un cadru generos de înțelegere a rolului și personalității psihoterapeutului pentru obținerea eficacității în practică”(Ciorbea, 2010, p.29).
Al doilea capitol „Personalitatea psihoterapeuților”
Iulia Ciorbea argumentează pertinent pentru studiul personalității psihoterapeutului – variabilă primordială a unei psihoterapii de succes, factor care explică cea mai mare parte a variabilității performanțelor psihoterapeutice.
În favoarea acestei viziuni, întreaga carte, dar mai ales acest capitol, abundă in informații, exemple, obținute dintr-o sinteză a peste 200 de studii și cercetări în domeniu.
Capitolul al treilea: „Formarea psihoterapeuților”
Un aspect foarte meritoriu al acestei cărți este faptul că întregul demers teoretic, care este centrat pe identificarea argumentelor în favoarea tezei că personalitatea psihoterapeutului constituie sursa esențială a succesului terapeutic, are o evidentă finalitate practică: evidențierea dificultăților întâmpinate în parcurgerea etapelor de formare și formularea de propuneri în favoarea creșterii eficienței stagiilor formative ale viitorilor psihoterapeuți.
Este prilejul pentru autoare să dovedească convingător că și aici personalitatea viitorului psihoterapeut este factorul determinant în asimilarea și filtrarea informațiilor teoretice și al abilităților tehnice, în integrarea metodelor psihoterapeutice și a valorilor etice într-un stil personal, în aderarea la o școală sau alta de psihoterapie, al implementării teoriilor și tehnicilor în practica psihoterapeutică nemijlocită.
Capitolul aplicativ, al patrulea, „Studiul privind personalitatea psihoterapeuților”
Prezintă rezultatele unui studiu exploratoriu privind personalitatea psihoterapeutului român, realizat pe un eșantion de 387 de psihoterapeuți aparținând a patru școli de psihoterapie, acreditate de Colegiul Psihologilor din România, aflați în toate stadiile de formare.
Concluziile care se degajă din demersul aplicativ sunt următoarele:
- Trăsăturile de personalitate ale psihoterapeuților, tind să se grupeze într-un profil (pattern) specific, deosebit de acela al populației generale românești. Structura de bază a personalității terapeutului este dată de trei factori: competența psihologică, prezența interpersonală și integrarea socială.
- Există diferențe semnificative la nivelul unor variabile de personalitate între terapeuții aparținând unor orientări diferite.
- Personalitatea psihoterapeutului cunoaște modificări pe măsura creșterii nivelului de competență și a avansării în practică.
- Există diferențe între variabilele de personalitate și anumite aspecte ale competenței terapeutice, măsurată prin: numărul de clienți pe săptămână, experiența terapeutică, nivelul recunoscut de competență, criteriul practicii terapeutice.
Rezultatele studiului au o finalitate directă în programele de selecție și de formare a viitorilor psihoterapeuți.
Concluzii
Cartea răspunde unei părți semnificative din numeroasele frământări pe care le au sau ar trebui să le aibă studenții-viitori psihologi , psihoterapeuții practicieni, profesorii în domeniu:
- Cine e potrivit pentru a deveni un bun psihoterapeut?
- Ce orientare psihoterapeutică ar fi de preferat să îmbrățișeze fiecare tânăr dornic de a deveni psihoterapeut?
- Care este locul și rolul psihoterapeutului în procesul schimbării terapeutice?
- Care sunt atributele care ii diferențiază pe psihoterapeuții „buni” de cei „slabi”?
- Pe ce ar trebui să se pună accent în stagiul de formare al psihoterapeutilor?”
În final aș mai adăuga o părere, poate prea personală, care mă determină să recomand această lectură nu doar persoanelor care sunt în contact direct cu domeniul, ci tuturor celor care au avut, au sau vor avea deschiderea spre psihoterapie chiar și în calitate de clienți.
Dacă lucrurile „ nu merg” într-un astfel de proces, e foarte probabil ca stilul psihoterapeutic să nu fi fost ajustat nevoilor dumneavoastră, ceea ce nu face decât să vă responsabilizeze în căutarea personalității cu care rezonați și nicidecum să renunțați la „speranța de mai bine” .