Mai ții minte clasa I? Mai ții minte cât entuziasm aveai și cât de nouă ți se părea toată experiența? Cum doamna învățătoare te făcea să zâmbești și abia asteptai să înveți lucruri noi?
Totul era așa de frumos, atât de nou, atât de pozitiv.
Derulează câțiva ani până în clasa a V-a.
Nu mai ai învățătoare, ai diriginte și vreo 10 alți profesori. Fiecare este diferit, unii sunt mai de treabă, alții sunt mai ai dracu’, alții sunt de-a dreptul plictisitori sau ciudați.
Acum parcă doar 2-3 materii ți se mai par interesante, de restul încerci să scapi învățând pe de rost, atunci când știi că “te ascultă”.
În clasă deja ai niște colegi pe care tu și ceilalți colegii îi denumiți simpatic, tocilari. Sau poate erai chiar tu acel tocilar din clasă.
Derulează câțiva ani până în clasa a IX-a.
Examenul de capacitate și notele din liceu ți-au dat șansa să ajungi în liceul în care ești.
Ești nou pe acolo, ești tot într-un fel de clasa întâi, dar cu oameni care poate nu sunt la fel de jucăuși ca cei din școala generală.
Dacă înainte îți era familiar mediul, acum îți este și mai diferit.
Alți profesori pentru fiecare dintre materii, iar colegii nu sunt nici ei prea cunoscuți. O iei din nou de la 0.
La fel ai 2-3 materii care îți plac, la celelalte cauți metode de a te scoate cumva astfel încât să iei note bune și să nu atragi atenția părinților tăi.
Probabil copiezi pentru prima dată. Eu în clasa a IX-a cred că am copiat prima oară.
Totuși ceva se întâmplă în liceu, începi să chiulești, să nu îți mai dai interesul atât de tare.
Poate chiar și te cerți cu anumiți profesori.
“Școala” devine chestia aia ce se întâmplă între momentul în care te trezești și momentul în care te duci spre casă.
Da, ai prieteni în liceu, dar te poți distra cu ei și fără să te întâlnești la școală cu aceștia. De fapt chiar preferi asta.
În punctul ăsta, termenul “școală” este asociat cu un anumit nivel de stres și plictiseală. Desigur, mai sunt chestii care îți suscită interesul, dar nu e ca înainte. Nu mai abordezi fiecare noutate ca pe un prilej de a-ți exercita entuziasmul.
Începi să îți spui mai des în gând sau chiar cu voce tare: “Dar asta, la ce naiba îmi folosește?”.
Dacă mai derulezi câțiva ani, până la facultate, simți cum lucrurile mai mult se înrăutățesc.
Totuși, parcă la facultate ești un pic mai lejer, că se spune că nu au catalog de prezențe, deși unii profesori, te obligă să ajungi pe la cursul lor.
Totuși, ce e trist, este că termenul “școală” nu mai are aproape niciun pic de entuziasm legat de el. Educația devine un “scopul scuză mijloacele”, pentru că fără anumite diplome nu ți se oferă acces la diferite oportunități.
Terminarea “școlii” cu succes (cu toate diplomele) e felul societății de a spune că ești pregătit pentru a munci 8 ore/zi până ieși la pensie.
Să punem punct istoricului tău școlar și să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat de fapt.
Cum naiba am ajuns de la un COPIL ENTUZIAST la un ADULT IRITAT de conceptul “școală”.
Totul s-a întâmplat incremental.
Ai început entuziast, dar educația ți-a stârpit interesul.
Când ești mic, totul ți se pare nou. Fiecare experiență e interesantă în felul ei, prima căzătură în genunchi, prima jucărie, primul sărut, prima oară când bei alcool, prima oară când încerci țigările, prima oară când te îndrăgostești etc.
De ce ți se pare atât de atractiv? Pentru că simți un anumit grad de progres, simți că tu crești.
Când experiența pe care o ai nu te determină să crezi că te ajută să progresezi, tu o vei asocia întotdeauna cu ceva negativ sau cu ceva neutru.
Obsesia părinților și a societății în general pentru notele bune
Din dorința de a ne pregăti pentru viață, părinții încearcă să ne transmită anumite lecții, în speranța că ele ne vor fi de folos pentru a răzbi în viață.
Ne vorbesc despre faptul că lumea e un loc nemilos și care ține doar cu cei care se descurcă. (Nu își amintesc de Darwin dar stiu că supraviețuiesc doar cei mai adaptați și puternici).
Notele bune sunt pentru ei reflecția sfaturilor lor pe care ți le-au transmis.
Când iei o notă proastă sau o notă sub nivelul pretențiilor lor, ei te întreabă: “de ce ai luat nota asta… alții ce note au luat?”.
Ești mereu raportat la notele colegilor tăi. În timp, de frică să nu îi dezamăgești, începi să te forțezi și să înveți vrute și nevrute. Dacă nu ai învățat, vei trișa și vei copia.
Problema este că societatea, merge cam pe același model.
- școală generală – ai note bune, ajungi la un liceu bun
- liceu bun – ai note bune, ajungi la facultate bună
- facultate bună – ai note bune, ai șanse la o carieră în domeniul studiat
Acest traseu e replicat anual de sute de mii de studenți din România. Câți dintre cei care au lucrat din greu au ajuns să aibă oportunitățile promise de acest traseu?
Prea puțini. Nu e nevoie de un număr pentru a observa lucrul acesta.
Când tu ai o strategie de educație bazată pe cantitate, o să obții tot o anumită cantitate. Problema e că nu ai nicio certitudine că ceea ce o să obții este și calitativ, știi doar că vei obține X studenți.
Bun, ai câteva filtre de selecție (Examen capacitate, BAC, examen de licență) pentru a putea decide “calitatea unui om”, dar mi se pare stupid să sumarizezi 4-5 ani de studiu printr-un test care îți testează abilitatea de a memora diferite informații.
Ce mi se pare stupid este că acel examen testează doar câteva materii, restul sunt 100% excluse.
Dacă eu eram mai bun la orice altă materie decât cele care mi se dau la examenul standardizat, eu sunt mai prost că m-am descurcat la respectivele materii?
Nevoia de a memora totul
Examenul de BAC, 5-6 materii. La asta se reduc cei 4 ani de liceu pe care i-ai făcut. Dacă știai, te-ai fi concentrat doar pe materiile astea de la început.
Totuși ai fost obligat să memorezi informații din alte vreo 20 de materii pe care le-ai învățat pe parcursul anilor de liceu.
Te simți obosit și exploatat. Ca să fii ținut pasul cu colegii tăi “mai buni”, trebuia să îți petreci mai puțin timp în afara casei tale sau să îți îmbunătățești tehnicile mnemonice.
Într-un concurs în care accentul pică pe capacitatea unui om de a memora, câștigător o să fie cel care practică mai des pe baza unei metode care deja funcționează pentru el.
Dacă tu nu ești dispus să reții atât informație redundantă, nu vei depune efortul nici la un nivel de 10%, cât depun cei pentru care notele bune reprezintă singura metodă de a obține respectul tuturor celor din jurul lor (părinți, colegi, profesori, rude).
Mai degrabă, în loc să reții, o să trișezi, o să sabotezi un coleg sau o să profiți de bunătatea altuia de la care o să iei temele :).
Joshua Foer a demonstrat prin puterea propriului exemplu, că poți să îți îmbunătățești capacitatea de a memora, dar asta nu te va face neapărat mai deștept, ci pur și simplu o să reții chestii pe care în mod normal nu le vei reține.
Citește cartea lui, “Moonwalking with Einstein”, o să îți placă foarte mult.
Dacă ai citit tot articolul până în punctul acesta, probabil ai fruntea un pic încordată, respiri un pic mai repede și ești ușor agitat(ă).
Știi de ce, nu? Pentru că ți s-au trezit atât de multe amintiri, care probabil te-au supărat foarte rău la momentul respectiv și au rămas latente în subconștientul tău.
Ele se activează doar atunci când cineva îți reamintește cât de obositoare poate fi școala.
Mie unul îmi mi se face rău când citesc “a învăța” și “școală” în aceeași frază. O spun cu mare durere în suflet.
A învăța înseamnă să înțelegi un lucru în așa fel încât să îl poți aplica. O dată aplicat acel lucru, el devine înțeles, iar o dată înțeles devine cunoaștere. Ce este cunoaștere nu poate fi uitat. Ceea ce nu poate fi uitat, poate fi folosit oricând:
- Așa ai învățat să mergi.
- Așa ai învățat să vorbești.
- Așa ai învățat să scrii.
Într-adevăr, dacă nu le practici, nu le poți utiliza la un nivel optim, dar nu le pierzi. Cunoașterea reutilizată se reactivează.
Așadar, rolul școlii și al educației ar fi să creeze cunoaștere. Iar cunoașterea de care este nevoie astăzi nu se reflectă în conținutul care se predă, în metoda prin care se predă și în felul cum este abordată educația per total.
Tensiunea provocată de auzul cuvântului “școală”
Este aceeași tensiune pe care o simți când auzi “examen”, “test”, “extemporal”, “ascultat” sau când îți zic părinții că trebuie să înveți.
E o experiență negativă pe care o trăiești de mii de ori probabil, pe parcursul întregului ciclu de educație formal.
Încearcă acum să te gândești la ultima oară când ai învățat ceva, aproape fără niciun efort.
Adu-ți aminte de conținut, de felul cum era el prezentat, de cât de familiar îți părea și de cât de lejeră era memorarea conținutului.
De ce?
Dacă ești atent la corpul tău, o să sesizezi că probabil zâmbești, postura corpului ți s-a schimbat, esti mai puțin încordat(ă) și te simți mai bine.
Ce lipsește?
Tensiunea. Nu simți tensiune sau cel puțin nu la acel nivel ca atunci când auzi “școală”.
Corpul tău îți spune adevărul. Ascultă-ți corpul.
Când ești stresat și încordat, învățarea și asimilarea informației este foarte greoaie, pentru că corpul tău se străduiește să se relaxeze și să fie pregătit să accepte informația care i se transmite.
Dacă tu la nivel de subconștient ești 100% ocupat cu relaxarea corpului, tu nu vei reuși să îți implici și subconștientul care procesează non-verbalul și para-verbalul. Vei fi nevoit să procesezi totul prin memoria ta de lucru și te vei chinui să memorezi și să creezi propriile analogii astfel încât să fixezi informația.
Țin minte că întotdeauna trebuia să mă balansez pe scaun ca să stau confortabil, trebuia să mă foiesc ca să îmi găsesc un loc bun și deseori ajungeam să mă întind pe bancă pentru a mă putea relaxa. Cum poate cineva să învețe în condițiile în care îi ia câteva zeci de minute ca să câștige o poziție fizică bună.
Dacă adaugi în mixul ăsta un profesor care nu reușește să capteze atenția și un conținut care ar plictisi, experiența de a învățare este nulă.
***
De ce nu ne mai place școala?
Nu poate să îți placă ceva ce tu ai asociat timp de un deceniu cu o experiență negativă, care te încordează, care te obosește și care te exploatează ca pe un roboțel de memorat informații și o mașină de scris caiete întregi pe care o să le arunci la sfârșit de an.
Tensiunea fizică este acolo, tensiunea psihică este acolo, experiența de învățare este nulă.
Profesorii nu o să își asume niciodată faptul că elevii nu rețin, pentru că și ei au trecut prin aceeași experiență și ei au răzbit. Ei bine, ei nu aveau libertatea pe care noi avem acum. Ei nu au experimentat probabil capitalismul și abundența de senzații tari care există acolo, nu au experimentat superficialitatea creată de Internet.
În plus, nici experiența lor curentă nu e prea plăcută: salarii mici, clase mari, elevi plictisiți, motivația lor normal că este pusă sub semnul întrebării.
Tot sistemul e obosit și lipsit de entuziasm.
Tot ceea ce îl mai ține în viață este inerția, conjuctura legală care spune că trebuie să ai un minim de clase și corporațiile care încă le este greu să renunțe la ideea că note bune nu înseamnă neapărat un om bun sau mai potrivit.
Adevărul e că este soluția mai lejeră pentru toți, pentru că încă nu cunoaștem ceva mai bun sau cel puțin încă nu s-a oferit nimeni să propună o alternativă.
Mă rog ar exista o variantă: cărțile 🙂 + autodidacticism (ghidat de un pedadog sau expert în stiluri de învățare) + training-uri de aprofundare.
Cum ar fi să desființăm școlile pentru un an și profesorii în loc de profesori să fie un fel de persoane care doar ghidează și dau feedback, iar elevii sunt lăsați să își aleagă conținutul, metoda și orarul de educare.
Unii ar argumenta că nimeni nu ar mai învăța nimic, dar ei uită că am exclus factorul stres, conținut lipsit de personalizare și program fix din tot procesul de educație.
În situația în care un copil ar avea ales dintre a învăța zilnic după un orar care e optim pentru el, bazat pe capacitățile individuale și pe metoda care îi mai potrivită și “școală”, care crezi că ar fi alegerea elevului?
