Aristotel, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice, era de părere că funcția creierului era aceea de a feri corpul de supraîncălzire.
Ca și compoziție acesta considera că este alcătuit dintr-un amestec de apă și pământ și din acest motiv, materia creierului “potolește fierbințeala si clocotul inimii”, citat redat din Părțile animalelor, tratatul despre anatomia și fiziologia omului scris de Aristotel.
Motivul pentru care omul are creierul cel mai voluminos dintre “animale” este că zona inimii si a pieptului este mai caldă și mai bogată în sânge.
Aristotel nu admitea în niciun caz ideea “creierul = centrul senzațiilor”, deși alți mari gânditori mari dinaintea lui, precum Hipocrate, erau de altă părere.
Chiar a mers atât de departe încât să jignească părerea acestora considerând că acesta [creierul] “prin insensibilitatea lui seamănă cu sângele și excrementele animalelor“.
Este amuzant să vezi cum un om atât de deștept și care ne-a dat Etica Nicomahică și Arta Retoricii, se putea înșela atât de tare, dar să nu uităm că și în zilele noastre, știm mult prea puține lucruri despre cum funcționează cu adevărat creierul.
Evident, știm mai multe despre creier față de câte știau Aristotel & Co., dar totuși să nu ne lăudăm cu ceea ce știm, fiind încă novici în domeniul ăsta neurologic.
Era interesant fundamentul gândirii lui Aristotel, considerând că sângele care venea din zona inimii, venea încălzit, se ducea la creier și se întorcea răcit și propice pentru ca fiecare din noi să aibe corpuri care să funcționeze cum trebuie.
La vreo 2000 de ani după Aristotel, Descartes a venit cu propriile metafore și teorii despre funcționează creierul, considerând că acesta era o componentă a unei complicate “mașini hidraulice, ale cărei operații semănau celor efectuate de fântânile din grădinile regale.”
Inima ar fi pompat sângele, după părerea lui Descartes, până la creier, unde în glanda pineală (sau epifiza, glandă cu rol în reglarea ritmului circadian), sângele s-ar fi transformat datorită presiunii și a căldurii, în niște “spirite animale“, care ar fi călătorit prin “conductele nervilor” apoi în tot corpul.
Felul cum vedeau cei 2 mari gânditori funcția creierului a influențat mult timp gândirile oamenilor de știință, gânditorilor mai contemporani cu noi și masa de fani pe care aceștia o aveau.
Salvarea noastră a fost reprezentată de microscoapelor moderne, scanerele și senzorii cuplați direct la cap au făcut lumină (la propriu) în creiere noastre și ne-au eliberat de aceste teorii hiperbolice :D, care pe mine unul, mă fac să chicotesc.
Ai în stânga o imagine a unui creier scanat și efectul unei depresii sau lipsa ei asupra felului cum luminează [care e activitatea din interiorul creierului].
“După cum au descoperit neurologii, creierul – și mintea căreia îi dă naștere – este perpetuu un proces în desfăsurare. Acest fapt este adevărat nu numai pentru fiecare dintre noi ca indivizi. Este adevărat pentru noi toți ca specie.” – Nicholas Carr
***
Deși creierul este în mare parte o necunoscută pentru noi, pentru încercăm oarecum să îl izolăm de restul funcțiilor, deși știm că ne afectează felul în care ne simțim, durata unei boli sau eficiența cu care efectuăm munca de zi cu zi, el rămâne centrul senzațiilor și al trăirilor și ar trebui să respectăm ceea ce poate el face și chiar să îl antrenăm.
Din punct de vedere neurologic, devenim ceea ce gândim.
