Neil Pasricha este un om simplu. Părinții lui au emigrat din India în Canada în anii ’60. A avut o copilărie liniștită, aparent banală, alături de sora lui într-o casă dintr-o localitate la o oră distanță de Toronto.
În penultimul an de facultate s-a căsătorit și a mers într-o călătorie superbă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai lui.
O viață faină nu?
Însă în decurs de 2 ani și-a pierdut un prieten foarte bun, care s-a sinucis și cum lucrurile nu puteau să meargă mai rău a fost părăsit de soția sa, care i-a spus că nu îl mai iubește.
Dar totuși nu a lăsat aceste întâmplări să-l marcheze pe viață. Video-ul inspirațional următor este un speech a lui Neil Patrischa la o conferință TEDx în care vorbește despre ce anume face viața incredibilă.
Neil scrie pe un blog care a fost votat într-o competiție a blogurilor ca fiind cel mai bun din lume, 1000 Awesome Things și a scris o carte numită de the Book of Awesome.
click aici dacă nu vezi video-ul.
Transcriptul video-ului
Povestea Awesome: Începe în urmă cu 40 de ani, pe vremea când mama și tatăl meu au venit în Canada. Mama provenea din Nairobi, Kenia. Tata dintr-un sătuc de lângă Amritsar, India. Amândoi au ajuns aici la sfârșitul anilor ’60. S-au instalat într-o suburbie obscură cam la o oră est de Toronto. Şi au început o nouă viață. Au mers pentru prima oară la dentist, au mâncat primul hamburger și au avut primii copii. Sora mea și cu mine am crescut aici și am avut o copilărie liniștită și fericită. Am avut o familie unită, prieteni buni, o stradă liniștită. Am crescut luând de bune multe lucruri pe care părinții mei nu le-au avut în copilărie — cum ar fi curent electric permanent în casă, o școală în apropiere și spital în capătul străzii și înghețată pe băț în spatele casei. Am crescut și ne-am maturizat. Am mers la liceu. Am absolvit. M-am mutat și mi-am găsit de lucru, am cunoscut o fată și m-am așezat la casa mea și realizez că sună a telenovelă banală sau cântec de Cat Stevens.
(Râsete)
Dar viața era bună. Viața era frumoasă. 2006 a fost un excelent. Sub cerul albastru de iulie în regiunea viticolă Ontario m-am căsătorit cu 150 de prieteni și rude în jur. 2007 a fost un an excelent. Am absolvit școala și am plecat într-o excursie cu doi dintre cei mai buni prieteni. Iată o poză cu mine și Chris, prietenul meu, pe țărmul oceanului Pacific. Am văzut foci prin geamul mașinii și am tras pe dreapta să le facem poze și apoi le-am acoperit cu capetele noastre uriașe. (Râsete) Așa că de fapt nu le puteți vedea dar a fost uimitor, credeți-mă.
(Râsete)
2008 și 2009 au fost ceva mai grei. Știu că au fost dificili pentru mulți, nu doar pentru mine. In primul rând știrile erau apăsătoare. Sunt încă apăsătoare și erau și înainte, dar când deschideai un ziar sau dădeai drumul la TV se vorbea despre topirea ghețarilor, războaie peste tot în lume, cutremure, uragane și o economie care se împleticea în pragul colapsului și care în final chiar s-a prăbușit, mulți dintre noi pierzându-și casele, locurile de muncă, pensiile, sau mijloacele de trai. 2008 și 2009 au fost ani grei pentru mine și din alt motiv. Mă confruntam cu multe probleme personale în acea vreme. Căsnicia mea nu mergea bine și ne distanțam din ce în ce mai mult. Intr-o zi soția mea s-a întors de la servici și-a adunat curajul, printre multe lacrimi, să poarte o conversație complet sinceră. Mi-a spus: “Nu te mai iubesc.” A fost unul dintre cele mai dureroase lucruri și cu siguranță cel mai sfâșietor pe care-l auzisem vreodată, până doar o lună mai târziu când am aflat ceva și mai dureros.
Prietenul meu Chris, pe care tocmai vi l-am arătat în poze se lupta cu o boală mentală de ceva vreme. Aceia dintre voi ale căror vieți au fost marcate de boli mentale, știu cât de greu poate fi. Am vorbit la telefon la 10:30 într-o duminică seară. Am povestit despre o emisiune pe care o văzusem în seara respectivă. Iar luni dimineață am aflat că nu mai este. Din păcate și-a luat propria viață. A fost o perioadă foarte grea.
Şi având toți acei nori întunecați în jurul meu și fiindu-mi foarte, foarte greu să mă gândesc la ceva bun, mi-am spus că trebuie să găsesc neapărat un mod de a mă concentra pe ceva pozitiv. M-am întors într-o seară de la serviciu, am deschis calculatorul și am pornit un mic website numit 1000awesomethings.com. Încercam să-mi reamintesc de micile plăceri simple, comune pe care toți le iubim, despre care nu vorbim suficient cum ar fi chelneri sau chelnerițe care îți reumplu paharul fără să ceri, să stai la prima masă chemată la recepția de nuntă, să porți lenjerie caldă scoasă din uscător, să alergi primul la rând când casierii deschid o casă suplimentară la alimentara chiar dacă erai ultimul la o altă casă.
(Râsete)
Incet, cu timpul, am început să am o dispoziție mai bună. Vreau să spun, 50.000 de bloguri iau viață în fiecare zi. Deci blogul meu era doar unul dintre cele 50.000. Nimeni nu-l citea cu excepția mamei mele. Deși ar trebui să menționez că traficul meu a explodat, crescând cu 100% când mama l-a trimis și tatălui meu. (Râsete) Am fost foarte entuziasmat când am început să am zeci de vizitatori. Şi apoi când am început să am duzini, apoi sute, apoi mii apoi milioane. Blogul a început să fie din ce în ce mai mare. Apoi am primit un telefon si vocea de la celălalt capăt m-a anunțat: “Tocmai ai câștigat premiul pentru cel mai bun blog din lume” Mă gândeam: Ce farsă totală. (Râsete) (Aplauze) Către care țară africană vrei să îmi trimit toți banii? (Râsete) Dar până la urmă, am luat avionul, și am ajuns să pășesc pe covorul roșu între Sarah Silverman, Jimmy Fallon și Martha Stewart. Am urcat pe scenă și am acceptat premiul Webby pentru Cel mai bun blog. Surpriza și uluirea au fost eclipsate doar de întoarcerea mea la Toronto unde, în Inbox, mă așteptau ofertele a 10 agenți literari să vorbim despre publicarea unei cărți. Derulând înainte până în anul urmator “The Book of Awesome” [Cartea Minunățiilor] a fost pe locul întâi în lista best-seller 20 de săptămâni la rând.
(Aplauze)
Dar am spus că vreau să vă vorbesc astăzi despre trei lucruri. Să vă spun povestea Awesome, să împărtășesc cele 3 A-uri pentru Awesome și să închei cu un gând final. Așa că să trecem la cei 3 A. In ultimii ani nu am avut prea mult timp să gândesc cu adevărat, dar în ultima vreme am avut ocazia să mă dau un pas în spate și să mă întreb: Ce s-a întâmplat în ultimii ani care m-a ajutat să dezvolt site-ul, dar să evoluez și eu? Şi am rezumat acele lucruri, pentru mine personal, în cei 3 A. Acestea sunt: atitudine, atenție/conștiență și autenticitate. Aș dori să vorbesc pe scurt despre fiecare.
Atitudinea. Cu toții vom da peste hopuri și vom primi lovituri. Nimeni nu poate prevedea viitorul, dar ceva știm despre el și anume că nu va merge cum plănuim. Cu toții avem momente de glorie, zile mărețe și clipe de mândrie și zâmbete la festivitatea absolvirii, dansul dintre tată și fiică la nuntă si bebeluși sănătoși țipând în sala de nașteri, dar între acele momente de glorie dăm și de hopuri și greutăți. E trist, nu e ceva de care vorbim cu plăcere dar soțul s-ar putea să te părăsească, iubita să te înșele, migrenele să fie mai serioase decât ai crezut iar câinele ar putea fi lovit pe stradă de o mașină. Nu sunt gânduri vesele, dar copiii ar putea intra în găști de cartier sau în încurcături urâte. Mama ar putea să se îmbolnavească de cancer, tata să devină crud și brutal. Sunt momente în viață când ești aruncat în abis cu sfredele în stomac și răni în inimă. Și când veștile rele te năpădesc iar durerea penetrează și copleșește, sper sincer că îți dai seama că ai întotdeauna două opțiuni. Una e să te perpelești, să fi mohorât și amărât pe veci sau, a doua, să jelești dar apoi să înfrunți viitorul cu ochi din nou senini. O atitudine vitează alege varianta a doua, și optează, oricât de greu ar fi, indiferent ce durere te lovește, să depășească și să meargă înainte. să facă pași mărunți spre viitor.
Cel de-al doilea A vine de la Atenție. Imi place să stau în preajma copiilor de trei ani. Imi place felul în care văd ei lumea, pentru că o văd pentru prima oară. Imi place cum se uită fix la o insectă care traversează trotuarul, cum se uită cu gura căscată la primul meci de baseball cu ochii mari și mănușa în mână, transpuși de trosnetele bâtelor, crănțănitul alunelor și mirosul de hotdog. Imi place cum petrec ore culegând păpădii în grădină pe care le pun într-un vas frumos pentru cina de Thanksgiving. Imi place felul în care văd lumea pentru că o văd pentru prima oară. A fi alert, prezent se reduce la a accepta copilul de 3 ani din tine. Pentru că toți am avut trei ani la un moment dat. Acel băiețel de 3 ani este încă parte din tine. Acea fetiță de 3 ani este încă parte din tine. Sunt acolo, în interior. A fi conștient înseamnă a-ți aminti că și tu la rândul tău ai văzut cândva totul pentru prima oară. A fost un moment când pentru prima dată ai prins pe rând semaforul verde în drum spre casă. A existat o primă dată când ai trecut pe langă ușa deschisă a unei brutării și ai simțit mirosul din aer, sau prima oară când ai scos o bancnotă de 20 din buzunarul unei haine vechi și ai exclamat: “Am găsit bani”.
Ultimul A vine de la Autenticitate. Pentru acest caz vreau să vă spun o scurtă poveste. Să ne întoarcem în anul 1932 când, la o fermă de arahide din Georgia, s-a născut un băiețel pe nume Roosevelt Grier. Roosevelt Grier, sau Rosey Grier cum îl numeau oamenii, a crescut și a devenit un fundaș de 136 kg și 1.95 m din NFL (Liga Americană de Fotbal). E numărul 76 din imagine. Aici e fotografiat cu “înspăimântătorii patru”. Aceștia erau patru băieți din echipa LA Rams în anii ’60 pe care nu voiai sa-i ai oponenți. Erau fotbaliști duri care făceau ce iubeau cel mai mult, adică zdrobit de cranii și dislocări de umeri pe terenul de fotbal. Dar Rosey Grier avea și o altă pasiune. În felul său autentic îi plăcea să facă broderie la gherghef. Adora tricotatul. Spunea că îl calmează, îl relaxează, i-a vindecat teama de zbor și l-a ajutat să întâlnească fete. Asta spunea. Vreau să spun că-i plăcea așa mult că, după ce s-a retras din NFL, a început să se înscrie la cluburi. Şi chiar a publicat o carte numita “Arta broderiei pentru bărbați de Rosery Grier”. (Râsete) (Aplauze) Are o copertă grozavă. Dacă vă uitați cu atenție, el brodează propria lui față.
(Râsete)
Ce-mi place la această poveste este că Rosey Grier e o persoană așa de autentică. Asta înseamnă cu adevărat autenticitate. Să fii tu însuți și să te simți în largul tău. Şi cred că atunci când ești autentic, până la urmă îți urmezi inima și te vei găsi în locuri situații și conversații pe care le adori și care-ți aduc bucurie. Întâlnești oameni cu care îți place să vorbești. Mergi în locuri la care ai visat. Ajungi să-ți urmezi inima și să te simți foarte împlinit. Deci aceștia sunt cei trei A.
Pentru gândul de încheiere vreau să ne întoarcem în timp la momentul când părinții mei au venit în Canada. Nu știu ce simți când vii într-o țară nouă la 25 de ani. Nu știu pentru că eu n-am trecut prin asta. Dar îmi imaginez că îți trebuie o atitudine pe cinste. Imi imaginez că trebuie să fii destul de alert de ceea ce te înconjoară si să apreciezi micile minuni pe care începi să le vezi în lumea ta cea nouă. Și cred că trebuie să fii cu adevărat autentic, cinstit cu tine însuți ca să poți face față lucrurilor la care ești expus.
O să întrerup TEDTalk-ul meu vreo 10 secunde, pentru că nu apar multe ocazii în viață să fac asta, iar părinții mei stau în primul rând. Vreau să îi rog, dacă nu îi deranjează, să se ridice. Vreau doar să vă mulțumesc.
(Aplauze)
Când eram mic, tatălui meu îi plăcea să povestească despre prima lui zi în Canada. E o poveste excelentă, pentru că s-a dat jos din avion pe aeroportul din Toronto și a fost întâmpinat de o organizație non-profit, care sunt sigur că e condusă de cineva din sală. (Râsete) Această grupare non-profit a organizat un prânz de bun venit pentru toți noii imigranți în Canada. Iar tata povestește că a coborât din avion și s-a dus la aceasă masă care era un imens festin. Aveau pâine, murături din acelea micuțe, cu mărar, erau măsline și ceapă pitică. Erau rulouri de curcan, rulouri de șuncă, rulouri din friptură de vită și mici cuburi de brânză. Erau sandviciuri cu salată de ton și cu salată de ou și sandviciuri cu salată de somon. Era lasagna, erau mai multe feluri de tocană, erau brioșe, tarte cu unt, și erau plăcinte, multe, multe plăcinte. Şi când tata povestește, spune “Drăcia era că nu mai văzusem nimic din astea înainte, cu excepția pâinii”. (Râsete) Nu știam ce era cu carne, ce era vegetarian; mâncam măsline cu plăcintă.” (Râsete) “Nu-mi puteam crede ochilor câte lucruri poți avea aici”.
(Râsete)
Când aveam cinci ani tata mă lua cu el la alimentara. Şi se uita înmărmurit la micile acțibilduri lipite pe fructe și legume. Spunea “Uite, îți vine să crezi că au aici un mango din Mexic? Și aici un măr din Africa de Sud. Îți vine să crezi că au curmale din Maroc?” Şi continua “Ştii măcar unde este Maroc?” Şi eu ziceam “Am cinci ani. Nu știu nici măcar unde sunt eu. Aici e A&P?” Şi el zicea “Nici eu nu știu unde e Maroc, dar hai să aflăm.” Şi așa cumpăram curmalele și mergeam acasă. Şi chiar luam un atlas din raft, și îl răsfoiam până când găseam această țară misterioasă. Şi când o găseam, tata zicea “Îți vine să crezi că cineva s-a suit într-un pom acolo, a cules acest fruct, l-a pus-o într-un camion, a condus tot drumul până la docuri și apoi l-a trimis cu vaporul peste Oceanul Atlantic și apoi a pus-o în alt camion și a condus tot drumul până la o mică alimentară de lângă casa noastră, ca să ne-o vândă pentru 25 de cenți?” Şi eu ziceam “Nu cred asta.” Şi el zicea “Nici eu nu cred. Sunt lucruri uimitoare. Sunt atâtea de care te poți bucura.”
Când stau să mă gândesc, are perfectă dreptate; sunt atâtea lucruri de care să te bucuri. Suntem singura specie de pe singura planetă propice vieții din întregul univers pe care l-am văzut vreodată, capabilă să conștientizeze atât de multe experiențe. Vreau să zic, suntem singurii cu arhitectură și agricultură. Suntem singurii cu bijuterii și democrație. Avem avioane, benzi de autostradă, design interior și semne astrologice. Avem reviste de modă, petreceri acasă cu lume și larmă. Te poți uita la un film de groază cu monștri. Poți merge la un concert să asculți chitare zdrăngănind. Avem cărți, bufete și unde radio, mirese la nunți și curse de carusel. Poți dormi în așternuturi curate. Poți merge la film și să primești locuri bune. Te poți delecta cu miros de brutărie, să te plimbi cu părul ud de ploaie, să pocnești bule de aer sau să ațipești ilegal.
Avem toate astea, dar avem doar 100 de ani să ne bucurăm de ele. Şi asta e partea tristă. Casierițele de la alimentară, șeful de la fabrică, tipul din spatele tău pe autostradă, vânzătorul care te sună în timpul cinei, fiecare profesor pe care l-ai avut, toți cei care s-au trezit dimineața lângă tine, fiecare politician din fiecare țară, fiecare actor din fiecare film, fiecare din familia ta, toți cei pe care îi iubești, toți din această sală împreună cu tine vor fi morți peste 100 de ani. Viața e atât de minunată încât primim așa de puțin timp în care să gustăm și să ne bucurăm de toate acele mici momente care o fac așa de dulce. Iar acel moment e chiar acum. Aceste momente se numără invers, aceste momente mereu, mereu, mereu se evaporă.
Nu veți mai fi niciodată așa de tineri cum sunteți acum. Şi de aceea eu cred că dacă vă trăiți viața cu o atitudine pozitivă, alegând să mergeți înainte și să depășiți orice moment în care viața vă dă o lovitură, trăind cu un sens de prezență a lumii din jurul vostru, celebrând copilul vostru interior, văzând micile bucurii care fac viața așa de dulce și fiind autentic față de voi înșivă, fiind voi înșivă și mulțumiți de asta, permițând inimii să vă conducă și oferindu-vă experiențe care vă împlinesc, cred că veți trăi o viață bogată și satisfăcătoare, și cred că veți trăi o viață cu adevărat minunată.
Vă mulțumesc.
