Următorul pasaj este preluat din cartea: “Richard P. Feynman – Ce-ți pasă ție de părerile altora: Alte aventuri ale unui personaj ciudat așa cum i-au fost povestite lui Ralph Leighton” și poate fi considerat un ghid de cum să fii un tată remarcabil.

Cum să fii un tată bun: Richard Feynman povestește despre relația cu tatăl său

Înainte de-a mă fi născut, tatăl meu i-a spus mamei:

– Dacă este băiat, va fi om de știință.

Pe când eram doar un țânc, foarte micuț într-un scăunel cu picioarele lungi, în care sunt hrăniți bebelușii, tata aducea acasă o mulțime de plăcuțe de faianță pentru baie – niște solduri – de diferite culori. Ne jucam cu ele, tata punându-le vertical una peste alta pe scaunul meu ca pe niște piese de domino, iar eu împingeam un capăt al coloanei, făcându-le pe toate să se prăvălească.

După un timp, îl ajutam să le aranjeze. Foarte curând, le aranjam într-un mod mai complicat: două plăcuțe albe și una albastră, două plăcuțe albe și una albastra și așa mai departe.

Când a văzut ce făceam, a spus:

– Dă-i pace bietului copil. Dacă vrea să pună o plăcuță albastră, lasă-l să pună una albastră.

Dar tata a spus:

– Nu, vreau să-i arăt ce sunt structurile și cât de interesante sunt. E un fel de matematică elementară.

Astfel, a început foarte devreme să-mi vorbească despre lume și să-mi spună cât de interesantă este.

Aveam acasă Encyclopaedia Britannica. Pe când eram un băiețel, obișnuia să mă ia pe genunchi și să-mi citească din Britannica. Citea, să spunem, despre dinozauri. Vorbeam despre Tyrannosaurus Rex, iar el spunea ceva de genul:

– Acest dinozaur este înalt de aproape 8 metri și capul său are o lățime de aproape 2 metri.

Tata se oprea din lectură și-mi spunea:

– Acum, ia să vedem ce înseamnă asta. Înseamnă că dacă ar sta în curtea din fața casei, ar fi destul de înalt ca să-și bage capul pe fereastra din camera noastră. (Eram la etajul al doilea.)

– Dar capul lui ar fi prea mare ca să intre pe fereastră.

– Tot ceea ce-mi citea încerca pe cât putea de bine să-mi transpună în ceva din realitate.

– Era foarte incitant și foarte, foarte interesant să te gândești că au existat animale de asemenea mărime – că toate au dispăut și nimeni nu știa de ce. Prin urmare, nu mă temeam că s-ar putea ca vreunul să apară la fereastra mea. Dar am învățat de la tatăl meu să transpun: tot ceea ce citesc încerc să înțeleg ce înseamnă realmente, ce spune cu adevărat.

Obișnuiam să mergem la Catskill Mountains, un loc vizitat vara de lumea din New York CIty. Tații se întorceau cu toții la New York, unde lucrau în timpul săptămânii, revenind apoi în weekend. La sfârșit de săptămână, tata mă lua la plimbare prin pădure și-mi spunea lucruri interesante despre ce se petrecea acolo. Atunci când celelalte mame au văzut asta, s-au gândit că ar fi minunat dacă și ceilalți tătici și-ar duce copiii la plimbare prin pădure. Au încercat să-i convingă, dar, la început, n-au ajuns nicăieri. Ele doreau ca tata să-i ia pe toți copiii, însă el n-a vrut, pentru că avea o relație specială cu mine. Așa că până la urmă, ceilalți tătici au fost nevoiți să-și ducă țâncii la plimbare în următorul weekend.

Luni, când tații s-au întors la serviciu, noi, copiii, ne jucam pe un câmp. Un puși îmi spune:

– Vezi pasărea aia? Ce fel de pasăre este?

Am spus:

– Habar nu am ce fel de pasăre este.

Spune el:

– Este un sturz cu guler cafeniu. Tatăl tău nu te învață nimic!

Dar lucrurile stăteau pe dos. Deja mă învățase:

– Vezi acea pasăre? spune el. Este o pasăre cântătoare Spencer. (Ştiam că nu-i cunoștea adevăratul nume.) Ei bine, în limba italiană, este un Chutto Lapittida. În portugheză, este un Bom da Peida. În chineză, este un Chung-Long-tah, iar în japoneză este un Katano Tekeda. Poți să cunoști numele acelei păsări în toate limbile de pe lume, dar când ai terminat, nu vei ști absolut nimic despre pasăre. Vei ști numai ceva despre oamenii din diferite locuri și despre felul în care numesc ei pasărea. Așa că hai să privim pasărea și să vedem ce face ea – asta contează. (Am învățat foarte devreme diferența dintre a ști numele unui lucru și a ști ceva).

Spunea el:

– De exemplu, uite: pasărea își răsfiră tot timpul penele cu ciocul. O vezi cum se învârte de colo-colo, ciugulindu-și penele?

– Da.

– De ce crezi că păsările își ciugulesc penele? spunea el mai departe.

Am spus:

– Ei bine, poate li se zburlesc penele atunci când zboară, așa că și le ciugulesc ca să le descâlcească.

-În regulă, a spus el. Dacă așa stau lucrurile, atunci ele se vor ciuguli mult timp după ce-au zburat. Iar după ce-au stat o vreme pe pământ, nu s-ar mai ciuguli la fel de mult – înțelegi ce vreau să spun?

– Da.

– Hai să vedem dacă se ciugulesc mai mult imediat după ce ajung pe pământ, a spus.

Răspunsul n-a fost greu: nu era mare diferență între păsările care se plimbaseră o vreme pe sol și cele care tocmai coborâseră din aer. Așa că am spus:

– Mă predau. De ce-și ciugulește penele o pasăre?

– Pentru că o supără păduchii, a spus el. Păduchii mănâncă fulgi de proteine, pe care îi smulg din pene.

A vorbit mai departe:

– Fiecare păduche are pe picioare o substanță ceroasă, pe care o mănâncă niște căpușe minuscule. Căpușele nu o digeră perfect, așa că expulsează prin dosul lor o materie zaharoasă, în care cresc bacterii.

În sfârșit, a spus:

– Așa că, vezi tu, oriunde se află o sursă de hrană, există o oarecare formă de viață care o găsește.

Acum știam că poate nu era vorba cu exactitate despre un păduche și că poate nu era întru totul adevărat că pe picioarele păduchilor se găseau căpușe. Povestea era, probabil, incorectă în detaliu, dar ceea ce-mi spunea el era corect în principiu.

Altă dată, pe când eram mai mare, a rupt o frunză dintr-un copac. Frunza avea un defect, ceva la care nu mai privisem îndelung. Frunza era cumva deteriorată; avea o mică dungă cafenie de forma unui C, începând de undeva din mijlocul frunzei și mergând într-o curbă spre marginea ei.

– Uită-te la această linie cafenie, spunea el. Este îngustă la început și tot mai lată pe măsură ce se apropie de margine. Ceea ce avem aici este o muscă – o muscă albastră cu ochii galbeni și aripi verzi, a venit și a depus un ou pe această frunză.

Apoi, când din ou iese o larvă (ceva ca un fel de omidă), își petrece întreaga viață mâncând această frunză – din ea se hrănește. În timp ce mănâncă, lasă în urma ei această dâră cafenie de frunză mâncată. Pe măsură ce larva crește, dâra se face tot mai lată, până când larva ajunge la mărimea finală chiar la marginea frunzei, unde se transformă într-o muscă – o muscă albastră cu ochi galbeni și aripi verzi – care își ia zborul și depune un ou pe altă frunză.

Încă o dată, știam că detaliile nu erau cu precizie corecte – putea să fie vorba de un cărăbuș – însă ideea pe care încerca el să mi-o explice era partea distractivă a vieții: totul nu e decât reproducere. Indiferent de cât de complicată este toată socoteala, ideea principală este s-o faci din nou!

Neavând experiența multor tați, nu-mi dădeam seama cât de remarcabil era el.

Cum a aflat el principiile adânci ale științei și iubirea fața de ea, ce se află dincolo de hotarele ei și de ce merită să te ocupi de ea? Nu l-am întrebat niciodată cu adevărat, pentru că am presupus numai că acelea erau lucruri pe care le știau tații.

Tata m-a învățat să observ lucrurile. Într-o zi, mă jucam cu un “express wagon”, o căruță mititică, a cărei platformă era înconjurată de un grilaj. Am pus o minge în căruță și, atunci când am tras-o, am observat ceva în modul de mișcare a mingii.

M-am dus la tata și i-am spus:

– Ia zi, tati, am observat ceva. Când trag căruța, mingea se rostogolește înspre partea de dinapoi. Iar când o trag și-o opresc brusc, mingea se rostogolește spre partea din față a căruței. De ce se întâmplă așa?

– Asta n-o știe nimeni, a spus el. Principiul general este că lucrurile care se mișcă au tendința să-și continue mișcare, iar lucrurile care stau pe loc tind să rămână nemișcate, afară de cazul în care sunt împinse cu putere. Această tendință se numește “inerție”, dar nimeni nu știe de ce este adevărată.

Ei bine, această este o înțelegere profundă. Nu mi-a spus doar cum se numește.

A mai spus pe urmă:

– Dacă privește dintr-o parte, vei vedea că latura din spate a căruței este ceea ce tragi tu înspre minge, iar mingea rămâne nemișcată. De fapt, în urma ciocnirii, ea începe să se miște puțin înainte în raport cu pământul. Nu se mișcă înapoi.

Am dat fuga înapoi la căruță, am pus mingea la loc și-am împins căruța. Privind din lateral, am văzut că într-adevăr el avea dreptate. În raport cu trotuarul, se mișca puțin mai în față.

Așa am fost educatat de tata, cu acel gen de exemple și discuții: fără încordare – doar niște discuții adorabile, interesante. M-au motivat pentru tot restul vieții mele și îmi stârnesc interesul față de toate științele. (Întâmplător, mă ocup de fizică ceva mai bine.)

Am fost cucerit, ca să spun așa – aidoma cuiva căruia i s-a dăruit ceva minunat pe vremea când era copil, ceva pe care caută mereu să-l regăsească. Caut mereu ca un copil, minunățiile pe care știu că le voi găsi – poate că nu de fiecare dată, însă mereu din când în când.

***

Tatăl lui Feynman a făcut câteva lucruri simple, extrem de bine:

  • I-a transmis “virusul” învățării fiului prin povestioare și explorarea lumii înconjurătoare. Dacă te uiți la diferite înregistări cu el și observi felul cum predă, se vede stilul tatălui său din tehnica sa didactă. De asemenea, de fiecare dată când Richard Feynman povestește ceva, zâmbetul și bucuria pe care acesta le transmite sunt molipsitoare.
  • L-a învățat una dintre cele mai prețioase tehnici de învățare accelerată. Indirect, prin toate analogiile pe care tatăl lui Feynman le folosea, acesta folosea “progressive overload” (învățare incrementală), o tehnică prin care adaugi cunoștințe într-un mod incremental și conectate la ceea ce cunoșteai înainte. T. Rex-ul cu înalt cât câteva etaje și cu capul suficient de mare cât să nu încapă pe fereastră reprezintă un mod perfect de a illustra acest principiu. Cel mai ușor mod de a acumula noi cunoștințe este să le conectezi cu ceva ceea ce știi deja.
  • A hrănit și a protejat curiozitatea nativă a copilului său. Copiii, mai ales în primii 7 ani de viață, învață folosindu-se de curiozitate ca motivator principal. Apoi, când întră în ciclul educațional, în loc ca dascălii să continue să lucreze cu acest motivator, aceștia îi învață pe copii să uite să fie curioși și sunt “motivați” prin conformitate, competiție, note, pedepse și recompense care nu stimulează intelectual pe nimeni, doar creează oameni care știu să recite pe de rost. Dacă e să ne uităm la ce iese de pe băncile facultății, la finalul ciclului educațional standard, majoritatea celor care vor absolvi aceste forme de învățământ nu vor mai avea acea curiozitate nativă. Dacă ne dorim să creăm muncitori care pot fi “micro-managed” și care vor face doar ce li se spune, ciclul educațional actual este exact ceea ce avem noi nevoie. Dacă dorim să creăm oameni de știință, oameni de afaceri și inventatori (tipologii progresiste de personalitate să le numim) trebuie să ne folosim de motivatorul cu care oamenii vin echipați, adică acea curiozitate nativă, care te determină să cauți să înțelegi cum funcționează lucrurile , nu doar cum se numesc.
  • A cultivat o relație de mentorat care funcționează.Feynman nu surprinde acest aspect, dar dacă te uiți la conversațiile dintre el și tatăl său, ai să observi că tatăl său nu pompează idei doar de dragul de a-i transmite câteva cunoștințe. Acesta îi pune întrebări, îl lasă să facă greșeli de judecată, ca mai apoi să le corecteze într-un mod care nu pune o barieră între el și tatăl său. Tatăl lui Feynman nu încearcă să pară mai deștept, ci mai degrabă servește drept o interfață de interpretare între el și mediul pe care Feynman îl explorează în acel moment. Practic, în loc să îl învețe ce să gândească, tatăl lui Feynman reușește să îi antreneze abilitatea de a gândi, de a pune întrebări, exact ceea ce ar trebui să facă și un mentor bun.

Îți recomand să pui mâna pe cartea cu poveștile lui Richard P. Feynman, pentru că este plină de lucruri interesante pe care le poți învăța și este un adevărat deliciu literar.