Despre perfecționism: De ce vrei să fii mai bun?

Acest guest post este scris de Alexandra Banu, mare iubitoare de cărți bune care scrie recenzii pe blogul său: Alexandra Citește.

Într-o zi, dai de un articol într-o revistă de life-balance: 7 lucruri care îți îmbunătățesc simțitor viața.

Citești, deși ai mai auzit lucrurile alea în alte trei articole.

“Începe dimineața repetând în gând toate lucrurile pentru care ești recunoscător.

Fă cel puțin 30 de minute de sport pe zi.

Zâmbește unui necunoscut.

Fă un cadou neașteptat unui coleg.

Spune-i partenerului de viață că îl iubești.”

Termini articolul și te gândești că dacă ai face toate acele lucruri, viața ta s-ar schimba. Dar, cum ți-ai repetat de atâtea ori: nu ai voință, începi lucrurile, te plictisești repede și se alege praful.

Prost-dispus, ieși să te plimbi și pe lângă tine trece alergând un bărbat. Picioare musculoase, față concentrată, pare de 35, dar știi în secret că a sărit de 40.

Şi te gândești: “Doamne, ce fac cu viața mea?“

Eu sunt o perfecționistă. Habar n-aveam că sunt, până când nu mi-am făcut un test. Practic, prezint toate simtomele unui om obsedat de perfecțiune, care nu crede că un lucru e valoros dacă nu e perfect. Aplic asta fără să vreau la relațiile cu prietenii, familia, în cuplu, dar și la munca pe care o fac.

Chiar în acest moment scriu ușor inhibată de modul diform în care îmi înșir ideile.

În mod constant există un omuleț în capul meu ce critică felul în care sunt îmbrăcată, ce mănânc – “Un tub întreg de Pringles în 20 de minute??” – și cum îmi petrec timpul.

Sunt ca un fel de soacră cicălitoare, angajată full-time să vadă hibe în mine și în ceilalți.

Și mai cunosc oameni ca mine. E șeful extrem de rigid ce nu glumește cu subordonații săi, de frică că nu o să-l mai respecte. E cel care citește un articol profund și numără în gând virgulele lipsă.

Suntem mulți așa. Ne petrecem o bucată semnificativă din zi gândindu-ne ce facem prost, unde greșim și analizăm miile de feluri în care oricine altcineva (vezi jogger-ul de 40 de ani) e mai bun ca noi. Simțim nevoia de a fi percepuți de ceilalți ca perfecți și nu facem diferența între realitate și aspirațiile imposibile. Suntem agitați, nu ne putem  relaxa și ne slăbim metabolismul, muncind pentru sentimentul de autorecunoaștere.

Credem că epuizarea continuă o să ne ducă la rezultate extraordinare, dar la finalul zilei suntem nemulțumiți și cu cearcăne. E o stradă cu 2 benzi (ca să citez frații americani): când ne plictisim de criticat propria noastră persoană, trecem la ceilalți.

Totul se transformă într-un vârtej autodistructiv în care ne târâm prietenii și colegii.

Am fost formați sau așa ne-am născut? Contează mai puțin. Mediu cu siguranță ne cultivă tensiunea.

“Fii frumoasă și tănâră mereu!

Nu te lăsa doborât de griji!

Trăiește intens fiecare clipă!”

Dar ce te faci când nu vrei să carpe diem tot timpul?

Când fiecare zi nu e extraordinară?

Apoi mai e presiunea pentru autodezvoltare. Nu contest dorința omului de a fi mai bun într-o meserie sau un meșteșug. Împlinirea pe care ți-o dă un lucru bine făcut nu poate fi egalată de nicio plăcere de scurtă durată. Însă când ești împresurat de zeci de oameni care se autodenumesc coach, workshop-uri și întrebări: Tu ce ai făcut azi ca să te autodezvolți?, Ești cea mai bună variant a ta? parcă începi să te întrebi: E ok că nu mă duc la niciunul? Rămân în urmă cu autodezvoltarea?

Peste toate astea avem jobul. Rar o urmă de umanitate când ochii sunt atintiți pe context, business, profit, respectarea deadline-ului.  La fiecare întârziere, o nouă denigrare. Şi ne oprim 10 minute, uitându-ne în gol către ecranul laptop-ului la o poza cu palmierii din Bali. “Într-o zi, ne spunem…“

De mult ori, ne construim o lume utopică. O poveste pozitivă – de mai mult, mai bine, mai repede – pe care o verbalizăm până când începem să o credem atât de tare, că suntem dispuși să ne luăm la harță cu oricine nu e de acord.

Lumea a devenit un loc foarte stresant. Veți ridica o sprânceană și veți spune: Altceva nou?

Însă cât ne stresează alții și cât ne stresăm noi? Cât timp petrecem făcându-ne morală de ce nu suntem suficient de minunați sau de profesioniști? De ce există mereu presiunea că trebuie să fim mai buni?

Până la urmă, trăind înveți, învâțând te schimbi. Chiar ai nevoie de cineva care să-ți spună că ești special, când tu nu ești în stare să te accepți? Când îți dai un bobârnac de fiecare dată când faci o greșeală sau vezi pe cineva corespunzând standardelor momentului mai bine că tine?

Cred că e timpul să ștergem poza cu Bali, să închidem cele 15 tab-uri cu articole de dezvoltare. Oricum nu o să le citim.

Cred că e timpul să nu mai punem atâta presiune pe noi. Să ieșim din stereotipuri – manager de top, tată model, cetățean care niciodată nu parchează ilegal – și să nu ne mai gândim la noi în limitele unor atribute greu de dus.

Să fim mai îngăduitori cu noi și mai puțin exigenți cu ceilalți.

Să ne gândim cum putem să ne îmbunătățim relațiile, nu soft skill-urile.

Cum să ne exprimăm onest fricile și mai puțin să ascundem greșelile.

Să avem mai multă răbdare, să lăsăm perfecționismul deoparte și să nu uităm că, pentru a putea să ne schimbăm, trebuie mai întâi să ne acceptăm exact așa cum suntem.

Despre Alexandra Banu

Sunt Alexandra Banu, am 25 de ani.

M-am născut în Constanța, dar iubesc Bucureștiul și îl consider casa mea de 6 ani.

Am ceea ce se cheamă o viață normală: un job full-time, un câine, câțiva prieteni, mulți cunoscuți. Îmi sunt simpatice majoritatea ființelor vii și am un mare respect pentru viață, în toată complexitatea ei.

Citesc de când mă știu, iar de câteva luni scriu despre cărți de non-ficțiune într-un blog de recenzii: Alexandra Citește.

Nu visez la o lume mai bună, ci mai autentică, în care să ne manifestăm așa cum simțim, nu așa cum credem că se impune.