Arta de a face pauze. O adevarata “arta martiala” pentru o viata implinita.

Acest articol este scris de Ion Cosmovici, care oferă sfaturi avizate pe blogul propriu tinerilor și celor care vor să facă ceea ce le place cu adevărat.

The easy way is also the right way   –   Bruce Lee

Astăzi găsim destule manuale de Self-Help care ne învață să câștigăm timp și să ne concentrăm pe rezultate. Despre pauze se scrie mai puțin și se vorbește mai degrabă despre importanța lor în time-management.

Totuși, pauzele sunt mai mult decât un ingredient pentru un randament mai bun. Într-o viață mult prea solicitantă și agitată, a ști bine când să faci pauze (ceea ce presupune că în restul timpului lucrezi cu eficiență) poate deveni un adevărat test de maturitate. E unul din semnele că îți controlezi viața, nu te controlează ea pe tine!

De fapt, în trecut zilele aveau mai puține sarcini și mai puține informații decât acum, deci pauzele aveau sensul de „pauză după un efort”. Astăzi pauzele au devenit mult mai mult decât o simplă oprire a activității. Şi ne putem întreba dacă ele nu vor deveni în viitor momentul cel important al fiecărei zile. În acest sens, articolul prezintă nouă stadii posibile de folosire a pauzelor, de la cele simple până la cele mai complexe. Nouă „centuri”, la fel ca în artele marțiale.

Într-adevăr, odată ce începi să folosești pauzele ca un aliat în lupta zilnică pentru un echilibru de viață, descoperi că ele sunt o adevărată „artă marțială” care poate te conduce, încet dar sigur, spre o viață personală împlinită.

 

 

1. Descoperă partea bună a pauzelor (CENTURA ALBĂ)

Să începem cu începutul. Adică… procrastinarea. Procrastinarea (amânarea lucrurilor care trebuie făcute) e de fapt o pauză denaturată, care și-a pierdut sensul. Mai întâi fac o „luuuungă” pauză și beau vreo trei cafele plus țigări, ca să îmi fac curaj, și abia apoi încep munca. Adică, cei care procrastinează ar vrea ca viața să fie o pauză permanentă. Dar, e o pauză care nu e o pauză „bună”, pentru că… nu are nici un sens.

Într-adevăr, dacă te gândești în mod pozitiv la o pauză, îi regăsești sensul: pauza nu e scopul vieții, e doar unul din scopurile vieții. În mod paradoxal, cei care iubesc cu adevărat pauzele le termină mai ușor. Pentru că le reașează firesc în contextul mai general al vieții lor.

Apoi, se prea poate ca pauzele adevărate să ne reprezinte mai mult decât o sarcină anume și chiar decât un job anume. De fapt, în pauze suntem cuprinși cu totul, ca oameni și stil de viață. De aceea ne plac, de aceea sunt importante. Dar numai spiritele pure despre care vorbesc filosofii se auto-contemplă la infinit, din păcate sau din fericire noi trebuie să ne dezvoltăm prin acțiuni zilnice, concrete, tot mai personalizate.

În plus, „iubirea pentru pauze” îți deturnează atenția de la iminența sarcinii care te așteaptă. Nu te mai gândești obsesiv la dificultatea de a începe munca, ci te bucuri, în ritmul în care apar, de ambele versiuni ale vieții: pauză și muncă. Plăcut și obositor. Vară și iarnă.

Anotimp după anotimp, fiecare cu avantajele lui.

2. Începe cu ce îți place (CENTURA GALBENĂ)

Sigur, există întotdeauna o sarcină neplăcută, care te așteaptă ca un dentist fioros. Dar până atunci mai sunt alte lucruri pe care poți să le faci, odată ce ai învățat să faci niște pauze plăcute: și anume, să începi mereu cu ce îți place.

După câteva zeci de articole despre procrastinare, am ajuns la unul mai original (de fapt l-am primit pe blog). John Perry, profesor de filosofie la Stanford, ne spune așa: să facem o listă cu tot ce trebuie realizat și apoi să începem… nu cu ce e mai greu ci cu sarcina cea mai ușoară și plăcută. Sarcina din parta de jos a listei.

Mintea se agață de sarcina mică și plăcută, se reconectează la acțiune și apoi, din inerție, atacă progresiv și alte sarcini mai grele. Iată o perspectivă interesantă, diferită de cea a lui Brian Tracy din cartea Eat the Frog („începe cu ce nu-ți place!”)

John Perry vorbește de fapt despre „procrastinarea structurată”, și ne spune că procrastinatorii pot face de fapt foarte multe lucruri, unul după altul, atâta timp cât le fac din mers, „fără să știe”. Fără „să se gândeacă” că tocmai bifează un lucru important de pe To-Do-List.

Două exemple pe care le dau celor cu care lucrez la consiliere. Nu ai chef să faci curățenie în casă sâmbăta, dar îți place să speli geamurile: începe cu asta și odată ce ești în haine de muncă cu ligheanul lângă, tine, o să-ți vină și cheful pentru restul casei. Sau, nu ai chef să duci niște acte la bancă. Ieși pur și simplu la plimbare, la un magazin sau la piață, în direcția acelei bănci, și mergând pe drum, o să îți spui: dacă tot am ajuns aici, de ce să nu trec și pe la bancă?

De fapt, putem vedea trei drumuri în oraș ca ceva obligatoriu și enervant, sau ca pe o plimbare. Dacă privim lucrurile cu puțină relaxare, nu este viața o lungă plimbare dintr-un loc în altul?

Iar apoi, dacă ne gândim la proverbul „îmbină utilul cu plăcutul”, acolo nu scrie deloc că utilul e neplăcut! Dacă revezi atent lista lucrurilor utile, poți să începi și să continui mereu cu „ce îți place”, pas cu pas, și până la urmă o să ajungi la capătul aceleiași liste – care părea imposibil de realizat.

3. O viață împlinită nu are pauze: „auto-neutralizarea” sarcinilor (CENTURA PORTOCALIE)

Să mergem mai departe: de fapt, în mod normal o viață împlinită nu are pauze.

George Enescu e un foarte bun exemplu pentru asta, nu pierdea nici un minut, mereu făcea câte ceva. Dădea interviuri mergând pe jos (și făcând mișcare), sau schimba compoziția cu solfegiul atunci când obosea. Cu siguranță cunoaștem cu toții exemple de mari doctori chirurgi sau profesioniști de top care nu pierd o clipă, fac sport la aparat seara și în același timp se uită la rezumatul știrilor zilei sau ascultă lecțiile copiilor.

Şi probabil că toți am vrea să fim ca acești doctori: dacă nu suntem ca ei, poate că nu ne motivează destul ce facem? Asta e o altă discuție, dar rămâne valabilă următoarea sugestie: iubește-ți munca și nu o să mai ai nevoie de pauze. Chiar dacă e utopic să credem că o să iubim tot ce trebuie să facem zilnic, soluția vine tot de la acești profesioniști: alternarea permanentă a activităților. Așa cum făcea Enescu.

Alternanța e o metodă mult mai bună, de fapt adevărata metodă de a face pauze. Activitatea următoare devine o pauză pentru cea pe care tocmai o termini. Putem deja vorbi despre o „înțelepciune a pauzelor”: atunci când știi ce activitate următoare să alegi, în cât timp vei face asta, pentru cât timp, și ce anume vei „ataca” dintr-o sarcină mai mare.

Dar avem o problemă, pe care Enescu nu o avea: stilul de viață, stilul de muncă. Viața noastră de zi cu zi, o adevărată suprasolicitare de sarcini și informații. Nu mai avem loc în propria viață (suntem „presați” din toate părțile, până la sufocare, la fel ca Luke și prietenii săi care cad în cursă pe Steaua Morții în primul Star Wars). Așa că alternanța pe care o practica Enescu trebuie făcută azi cu un scop în plus: să înveți să neutralizezei impactul stresant al unei sarcini. Să înveți să te eschivezi, te dai la o parte și să folosești forța adversarului pentru a neutraliza adversarului următor.

Așa se naște un adevărat „Aikido cotidian și urban”.

De exemplu, speli pe jos (ceea ce nu ai chef de obicei) pentru că faci pauză de la scrierea unui text complicat și tocmai așa îți vin ideile bune. Sau, rescrii un lung proiect (ceea ce nu ai chef în mod normal) pentru că faci pauză după ce ai stat prea mult singur cu copilul în timp ce dormea soția și acum vrei o muncă mai intelectuală.

De fapt, oamenii stresați fac pauze de activitate, când de fapt ar trebui să facă „pauze de stres”. Pauzele de stres nu se fac (întotdeauna) prin oprirea activității în curs, ci prin aducerea în scenă a unui alt stres.

Stresul îl neutralizezi cu stres. Pe studenții mei îi învăt, atunci când îi stresează examenul de miercuri, să învețe în paralel și la examenul de sâmbătă: „cui cu cui se scoate”, la fel „stres cu stres se scoate”. Sau, de o săptămână trebuia să suni un patron care te stresează, și în plus azi trebuie să scrii un raport foarte complicat: e momentul potrivit, începi să scrii raportul, și apoi, stresat și enervat, îl suni mult mai detașat pe patronul cu pricina.

Iar tot acest antrenament de neutralizare a dificultăților se poate începe de dimineață: atunci când te scoli, în loc să te chinui minute întregi să te trezești cu un sport care nu îți place, te duci pe Facebook. Pe cât de dăunător e Facebook-ul atunci când stai prea mult pe el seara, pe atât de bun e dimineața, mai bun decât o cafea, ca să te reconecteze cu ce ai de făcut și cu orașul din jurul tău.

În timp, descoperi tot felul de tehnici personale. De exemplu, descoperi că regula „oprește-te când nu mai dai randament” devine, pentru cei care sunt maeștri în arta pauzelor, „oprește-te atunci când în altă zonă de activitate poți da din nou un bun randament”. Mereu a rămas alături de tine o zonă în care poți da randament, și unde poți lucra cu plăcere. Chiar și seara, târziu, poți pune la locul lor niște lucruri pe care ziua nici măcar nu ai timp să le vezi.

4. Deconectarea de la sarcini = reconectarea la sine (CENTURA ROŞIE)

Dar ce fac cei care nu au o viață flexibilă și sunt nevoiți să lucreze ore întregi în același birou? Chiar dacă nu pot alterna sarcinile, ei se pot „deconecta” mental sau emoțional de la ele. Şi așa ajungem la un stadiu superior al artei de a face pauze: arta de a te deconecta măcar pentru o secundă de la o sarcină.

Iată un exercițiu foarte simplu. O dată pe zi scoți din priză tot ce e tehnologie, chiar și mobilul, și pentru o clipă te uiți la soare, la nori sau… la vrăbiuțe. Vorbesc de a scoate din priză, nu doar a stinge calculatorul. Asta îți ia două minute. Apoi încă trei minute repui totul în funcțiune. În aceste cinci minute care aparent nu servesc la nimic se refac circuitele firești ale minții, ideile pierdute, dar și controlul emoțional asupra unor lucruri (mailuri, smsuri, chitanțe) care până la urmă sunt…  niște obiecte. Simple obiecte, de care viața și sănătatea noastră ajung să depindă mult peste nivelul de „radiații emoționale” permis.

E un exercițiu concret, dar în timp poți învăța să îl faci doar cu mintea. Ieși pe balcon pentru cele cinci minute de deconectare completă. Atunci când înveți să faci astfel de pauze (aparent ceva negativ, adică „nu fac nimic”) de fapt te antrenezi pentru ceva foarte pozitiv: regăsirea sinelui.

Focusarea pe pauzele de deconectare are ceva din stilul de viață budist. Sau, ceva din artele marțiale. Te învață că nu aparții niciodată unui proiect anume, nu ești dependent de un proiect sau de un job anume. Cum spunea Bruce Lee, „Consider the subtle difference between ‘having no form‘ and having ‘no-form‘; the first is ignorance, the second transcendence”. Înveți să fii „între toate astea”.

Atunci când sunt undeva „între” nu sunt al nimănui. Învăț să fiu „doar al meu”. Doar “cu mine”, oricare ar fi forma locului unde sunt obligat să staționez.

Putem vorbi de o dublă identitate pe care o uită foarte ușor cei care nu știu să facă pauze. Joburile și proiectele sunt doar un “cover” pentru un agent sub acoperire care lucrează pentru o agenție foarte specială: sinele personal. Oricâte ateliere de dezvoltare personală ar exista în Week-End, fiecare dintre ele ar trebui dublate cu niște ateliere de “reconectare” care să ne învețe pentru timpul agitat al săptămânii să nu uităm de ce agenție aparținem: sinele personal, propria poveste – și nu povestea proiectului care tocmai se derulează.

Astfel, odată ce nu mai ai nevoie de pauze din motive de sănătate organică (prea multă oboseală sau prea puțin randament), poți folosi pauzele din motive de sănătate „spirituală” (recâștigarea controlului asupra vieții și reconectarea la propria filosofie de viață).

5. Pauzele te învață să fii flexibil (CENTURA VERDE)

Mai mult, exercițiul zilnic de deconectare e de fapt un antrenament pentru flexibilitate. Mentală și comportamentală.

Aici ajungem la un bestseller al sociologului Richard Sennet, (The Corrosion of Character), o carte despre oamenii care s-au adaptat cu succes la economia de piață. Pentru el, calitatea principală a persoanelor care au succes nu e inteligența emoțională, nici gândirea pozitivă, ci… flexibilitatea.

Găsim în carte mai multe povești de viață, printre care niște pasaje despre Bill Gates. Citim așa: Gates pare să nu fie preocupat de obsesia posedării obiectelor. El preferă „să se mențină într-o rețea de posibilități decât să paralizeze într-o singur proiect”. Bill Gates e un personaj care „înflorește în mijlocul dizlocării”.

Chiar dacă nu conducem linii de produse la fel de mari ca Bill Gates, totuși conducem linia de „produse” a propriei vieți. Foarte concret, dacă știi să te deconectezi de proiectul de care tocmai te ocupi, scapi de ceea ce psihologul social Robert Cialdini numește „legea consecvenței”. E o lege care ne spune că, odată ce am investit într-o direcție, suntem tentați să urmărim investiția respectivă (de timp, de bani, de emoții) și prin urmare nu mai suntem atenți la multe alte oportunități care așteaptă tăcute la următorul colț de stradă sau de viață.

O să iau un exemplu simplist, fiecare îl poate adapta la propria experiență. De câte ori nu ai plecat grăbit spre magazinul de unde cumperi un iaurt la prânz, și te sună cineva important pentru tine: în acel moment, trebuie să știi să renunți la planul tău, să nu mergi până la bulevard unde e magazinul dar e gălăgie, și să te tragi pe o stradă lăturalnică unde poți vorbi în liniște.

De fapt, la fiecare pas al zilei e alături „o stradă lăturalnică” unde te așteaptă un telefon important pentru tine.

Şi așa ajungem la adevăratul beneficiu pe care îl aduce flexibilitatea exersată: șansa de a utiliza evenimentele neplanificate care apar la orice moment. Psihologul de carieră John Krumboltz vorbește în mai multe articole sau în cartea sa „Luck is no Accident”despre faptul că o mare parte din succesele vieții se datorează unui eveniment neplanificat. Dar, profită de el doar cei care sunt flexibili. Cei care pot „sări” pe o oportunitate care a apărut în mod neașteptat și care nu era înscrisă în agenda bine făcută de dimineață.

Sunt acei oameni care au învățat să își ridice „ochii minții” de pe agendă, măcar un minut pe zi.

6. „Transformers”: ia o pauză și refă lista de priorități (CENTURA ALBASTRĂ)

Uneori nu e vorba de o oportunitate care apare din afara vieții tale, se prea poate ca agenda ta bine făcută să fie chiar ea o nouă oportunitate pe care încă nu o vezi. Adică, ea poate fi rearanjată, dacă o privești cu „distanța” pe care ți-o oferă o simplă pauză.

Să ne jucăm puțin Lego. Filmul „Transformers” e o imagine utilă în acest moment, un film despre niște roboți care, sub aparența unor mașini de curse, își reorganizau elementele constitutive pentru a redeveni acei roboți veniți de pe o altă planetă.

Mașina noastră care ne conduce de la o zi la alta sau de la o lună la alta e lista de activități zilnice sau de termen lung, cu problemele numeroase sau insolubile care ne apasă. O pauză adevărată îmi permite să „sparg” lista mea în elemente separate, și să refac circuitele între toate acele lucruri. S-ar putea să îmi construiesc în cinci minute robotul performant care aștepta tăcut sub forma unei liste imposibil de rezolvat.

Trei exemple simple.

Fac afaceri dar vreau să și scriu romane, și mereu mă plâng că nu am timp să scriu. Mă gândesc să renunț, fie la una fie la alta din activități. Dar, dacă aș avea timp pentru a scrie de dimineața până seara, de unde mi-ar veni ideile și inspirația? Nu cumva tot de la viața mea de zi cu zi în care intru în contact cu oamenii și îmi vin ideile, speranțele și decepțiile, adică materialul zilnic pentru a scrie?

Sau, am început să lucrez în publicitate, dar de fapt mă motivează să ajut copiii defavorizați: și mă gândesc să îmi dau demisia pentru a face asta. Totuși, nu sunt eu în cea mai bună postură pentru a ajuta, o dată pe săptămână, niște ONG-uri care altfel, chiar cu o sută de oameni plini de bunăvoință ca mine, ar fi incapabile să se facă cunoscute? E mai bine să las toate așa cum sunt, dar să refac circuitele motivației ascunse sub sarcinile vizibile ale zilei.

Alteori lista nu doar că e bună așă cum e, dar în realitate e mult mai lungă. Cineva care are mai multe afaceri, de ani de zile, într-o bună zi se trage pe o stradă lăturalnică pentru a vorbi mai bine la mobil, și își dea seama, ca un robot din Transformers, că el e de fapt un PR mult mai bun decât un om de afaceri. Şi, în plus, a acumulat acum toată experiența de marketing de care are nevoie pentru a face un PR de calitate, care să nu rămână o simplă „poezie a parteneriatului”. El adaugă deci pe lista personală o firmă de PR, care îl reprezintă mult mai bine ca personaj social.

Am dat niște exemple simple, ce vreau să spun e că fiecare dintre noi avem câteva priorități vizibile pe lista personală; dar sub listă se află, legate între ele în mod personalizat, afacerile, viața intimă și credințele personale. Orice astfel de listă, tocmai pentru că e complicată, poate deveni simplă la o pauză bine aleasă, într-un moment critic, și fără să elimini nici una din priorități! (Ceea ce ne îndeamnă cărțile care ne învață să găsim aria cheie de activitate, unde avem maximum de randament)

Într-adevăr, adevărata problema cu care ne confruntăm și pentru care ne trebuie o pauză nu e doar reorganizarea activităților principale (care din ABCDE devin, să zicem, DBAEC). Ceea ce ne ține cu adevărat pe loc sunt circuitele ascunse sub fiecare activitate, ca la o mașină. Legăturile nevăzute decât de către noi înșine între avantajele și dezavantajele fiecărei activități din viața, motivațiile personale și tot ceea ce sperăm că vom obține de la o activitate sau alta pe termen lung. Pauzele sunt momentele în care poți să refaci circuitele motivațiilor tale, iar dacă faci asta, lista ta, refăcută, poate căpăta un aspect absolut firesc!

7. Pauza, un stil de viață (CENTURA MOV)

În fine, cu imaginea celui care se trage pe o strada laturalnică pentru a vorbi mai bine la telefon, ajungem la alt stadiu al artei de a face pauze. Uneori simți că  a venit momentul să te tragi complet la o parte, și să descoperi un nou stil de acțiune și de viață. Sau, să te eschivezi complet din fața unei vieți mult prea dure și să reformulezi complet sensul vieții tale, să o iei pe un alt drum.

Mai întâi, e vorba de cei care fac din pauze momentul suprem al zile sau al vieții, momentul de inspirație.

Arhitectul G. M. Cantacuzino vorbea despre un amestec de lene și melancolie care îl inspira mai mult decât orice altceva, de exemplu atunci când lua un tren și privea pierdut pe geam. Iar cartea „Ghidul Leneșului” e plină de exemple de oameni care fac din așa-numita lene resortul de inspirație pentru restul zilei și al vieții.

Scriitoarea și scenarista Julia Cameron conduce seminarii de deblocare a creativității de peste treizeci de ani, la New York. În cartea sa cea mai cunoscută (The Artist’s Way), are un capitol care se numește „The Zen of Sports”, unde citim cum diferiți artiști integrează sport, plimbare sau diverse pauze pentru a regăsi inspirația. „I run for perspective”, spune o scriitoare. Alergi nu pentru că ești obosit, ci pentru că e momentul zilei în care totul se reorganizează în mintea ta, e momentul de inspirație pentru tot restul zilei: pur și simplu pentru că lași mintea liberă.

Am ajuns aici la polul opus față de pauza ca stop-activitate, un stadiu care e inversul procrastinării cu care am început articolul. Acum, din contră, o pauză e tocmai „maximum de activitate”.

În fine, încetul cu încetul, înveți să faci – atunci când e cazul – nu doar pauze de muncă, ci și „pauze de viață”.

La nivelul cel mai înalt al acestui stil găsim ceea ce am putea numi trendul „Eat, Love and Pray”. Lași totul baltă și pleci cu cățel și purcel într-o mare „pauză de viață”. Plătești cu vechea ta viață pentru o pauză care înseamnă, de fapt, o nouă viață care te așteaptă undeva în viitor. Dar nu poți ajunge acolo unde totul va fi firesc și plin de activitate benefică, decât printr-o pauză completă.

Într-o pauză completă, lași sarcinile jos, lași brațele jos, dar „antenele” tale sunt receptive la maximum. Iar într-un loc nou și potrivit nu se ajunge cu piciorul, ci cu mintea.

Asta ar fi concluzia din ultimele două pasaje care urmează: în simplitatea lor, pauzele pot fi antenele nevăzute ale vieții, antrenamentul invizibil dar cu cea mai mare „eficiență spirituală” care ne reconectează cu tot ce e firesc pentru fiecare dintre noi.

8. Inspirație: Pauzele sunt „inima” vieții (CENTURA MARO)

O primă parte a concluziei.

Mulți oameni nu fac nimic pentru a-și schimba viața, așteaptă doar să ajungă în Ween-End sau în concediu, iar până atunci… îndură. Trecerea timpului și trecerea zilei. Ei bine, tocmai ceea ce își doresc e alături de ei, la îndemână: Week-End-ul cel mare se obține cel mai sigur dacă știi să îți iei peste douăzeci de minute un Week-End mai mic, dar bine gândit.

Pauzele bine alese și gustate, ca o prăjitură bună, îți aduc ceva mai mult decât eficiență sau răbdare: îți aduc superioritate mentală asupra vieții care vine peste tine. Nu sunt neapărat cheia succesului, dar sunt ceva mai important: sunt poarta spre o înțelegere mult mai detașată și de aceea mai inspirată a vieții – clipă de clipă!

Atunci când trebuie să dai randament pe o sarcină, ei bine expiri, dai afară, ca o lovitură puternică de pumn care îți epuizează tot suflul. Dar pauzele îți permit să inspiri: aer, informații, propria personalitate. Să te reconectezi cu cine ești, cu propria poveste, mai importantă decât orice story la care ai lucra în momentul de față și sursa puterii pentru ziua ce se arată a fi lungă.

Ca un înotător în larg, oricât de adâncă sau rece ar fi apa sub tine (sarcina), știi când să ridici capul și să respiri sub soare. Apoi te scufunzi din nou sub valul proiectelor care vine peste tine. Şi iar ieși la suprafață.

Pauze, între valurile zilei, sunt „inspirația vieții”.

9. Expirație: Pauzele sunt “sensul” vieții (CENTURA NEAGRĂ)

A doua parte a concluziei.

După ce știi să „inspiri”, ajungi la o etapă în care înveți și să „expiri”, adică să te bucuri de pauze care te reconectează cu lumea din jur, cu tot cei ai realizat azi, ieri, anul trecut, pe parcursul întregii vieți.

După orice mare efort, expiri. Răsufli.

În a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit și a privit tot ce a făcut.

Pe măsură ce trece timpul, și poate vine peste noi bătrânețea, privim la ce am realizat. Şi ne bucurăm seara de o masă cu familia, cu prietenii sau cu nepoțeii.

Pe măsură ce luminile se sting în orașe, cei care se iubesc sau își fac destăinuiri iau o mare pauză de la tot jocul social al milioanelor de oameni din jurul lor. Care și ei iau o pauză.

Când se naște un copil, faci o mare pauză de la viața ta agitată: doar pentru a oferi altuia tot ce ai învățat deja. O alternanță mult mai reușită, nu doar între activități ci între vieți. Alternezi viața ta cu viața copilului tău.

Iar pe măsură ce realizezi și termini proiecte tot mai mari, ei bine pauzele de final, când te bucuri de ce ai realizat, devin momentul cel mai important al proiectului.

În timp, de la „o poartă deschisă spre sensul vieții”, pauzele devin și „momentul de degustare a acestui sens al vieții”. Pe măsură ce trece viața, pauzele devin tot mai des „sensul” adică „direcția” vieții: mergem, din activitate în activitate, spre pauze tot mai lungi, tot mai largi, tot mai pline de sens.

De la pauza ca „fugă de viața concretă”, ajungem, iarăși, la polul opus: „pauza ca degustare a vieții”.

O pauză „bine plasată” îți poate schimba viața

În final, e sigur că se pot face liste de sarcini care se neutralizează între ele. Sunt deschis să continui articolul cu exemple, dar aceste exemple sunt întotdeauna personalizate. Apoi, am vrut să scriu un articol mic, pe măsura subiectului, și uite că a ieșit mult mai mare. Se pare că subiectul nu e atât de „mic”, așa că, în funcție și de feed-back, aș putea să îl extind nu doar ca exemple ci și cu alte metode benefice de a face pauză.

Oricum, nu degeaba am vorbit despre artă, și despre arte marțiale: oricâte soluții concrete am găsi, antrenamentul pentru a folosi cu succes pauzele e lung și se face de la caz la caz.

Totuși, se poate să fie o soluție mult mai sigură, pe termen lung, decât aplicarea unor sfaturi sau strategii copiate de la alții. Asta pentru că o pauză o faci „dinăuntrul” propriei vieți. O strategie inventată de un altul se poate să nu ți se potrivească la fel de bine ca… o simplă pauză.

Personală, mică, dar… foarte bine plasată. O ieșire pe balcon sau o săptămână de vacanță.

O lovitură scurtă dar neașteptată, direct în plexul solar al haosului din jurul tău, care poate așeza în ordine, fără să le distrugă, zeci de lucruri aparent imposibil de dat la o parte din calea vieții tale.

Dacă ai citit până la capăt, îți doresc o astfel de pauză. Dacă nu, înseamnă că ai deja „centura portocalie”: știi când să faci o pauză de lectură!

Anexă: Un exercițiu concret pentru fiercare din cele 8 stagii

Dacă v-au plăcut cele nouă feluri de pauze, puteți să le și aplicați! Doar că… am vorbit de arte marțiale, adică e nevoie de timp, de stil, nu se pot face toate deodată! Vă sfătuiesc să alegeți una din centuri, cea care v-a plăcut cel mai mult, și timp de să zicem o lună să exersați acel tip de pauză. Eu, pe moment, am de lucrat la centura a doua..

Pun mai jos câte un exercițiu pentru fiecare, rămâne să completați după propria nevoie și experiență.

1. Descoperă diferența între pauză și „a nu face nimic”. Întreabă-te mereu care e scopul pauzei pe care o faci.

2. Grupează sarcinile zilei în funcție de loc și moment. Unele se pot face în același loc, adică atunci când ieși în oraș. Altele în același moment, de exemplu când pregătești mâncarea. Apoi, pentru fiecare din acele grupuri de sarcini, ai grijă să fie mereu o sarcină ușoară și una mai dificilă, și începe cu cea ușoară.

3. Lucrează mereu  cu Agenda Zilei. Fiecare pagină să aibă două coloane, o coloană cu lucrurile obligatorii, alta cu lucruri mai puțin urgente. Cu o seară înainte preiei din coloana a doua sarcini care „neutralizeaze” sarcinile obligatorii din prima.

4. Fă-ți ritualuri pentru pauzele de deconectare. O anumită cană pentru ceai, un anumit scaun pentru terasă, o vestă pentru plimbarea de seară.

5. Descoperă locurile și momentele zilei unde ești obligat să fii atent doar la un singur lucru. În acele locuri/momente, exersează mereu o deconectare de două-trei minute.

6. În fiecare lună fă o listă a priorităților și obiectivelor tale. Apoi, aranjează lista într-un desen asemănător cu piramida motivației a lui Maslow: pe liniile de jos sunt activitățile care sunt strategic necesare pentru cele din partea de sus.

7. Ţine o altă agendă, Agenda Creativă, cu gândurile zilnice. De-a lungul timpului, anilor.

8. În fiecare zi, fă ceva absolut inutil pentru profesia și munca ta. Fă un desen, vezi un documentar, chiar dacă acest lucru durează cinci minute.

9. Aici fiecare știe mai bine.

Despre Ion Cosmovici

Sunt psiholog, asistent universitar, iar în timpul liber scriu pe blog și am publicat două cărți (una despre relații și una despre carieră).

Cel mai des mă întâlnesc cu oameni care vor să descopere ce le place – de fapt – să facă. Şi apoi, cum pot realiza asta (am lucrat și în strategie PR online, printre altele).

Despre „meseria care ne reprezintă” cât și despre alte teme care mă interesează, puteți citi pe blogul meu și în ghidul meu de carieră, un ghid de auto-evaluare personală de la facultate până la brandul personal, integral online (Călătoria Studentului).