Acest guest post este scris de Alexandra Banu, mare iubitoare de cărți bune care scrie recenzii pe blogul său: Alexandra Citește.
Prin clasa a 8a, țin minte că mă confruntam, pe lângă jenele adolescenței, cu ceva ce se numea lista de lecturi obligatorii.
Era vorba despre acele cărți din curricula școlară pentru limba română, pe care, după ce le citeai, aveai ca temă să le atașezi diverse documente ce demonstrau că ai citit, ai înțeles și ai memorat ce spunea autorul.
Aveai o fișă de lectură (cea mai ușor de evitat), un rezumat și un comentariu pe marginea cărții.
La rezumat urmăreai să redai cât mai CORECT (țineți minte acest cuvânt!) și mai clar, acțiunea din opera literară. Creativitatea era ultimul lucru pe care ar fi vrut doamna profesoară să-l întâlnească în jumătatea de pagină destinată rezumatului.
Din acest motiv, era cel mai ușor de făcut, trebuia doar să povestești, ca un roboțel atent și docil, momentele importante ale acțiunii.
La comentariu, teoretic, lucrurile stăteau diferit: era nevoie să-ți dai cu părerea despre ce spune autorul, folosind expresii frumoase, cuvinte alese și un dram de instrospecție.
Numai că, imediat după ce citeai cartea și făceai rezumatul, doamna de română se apuca, timp de o oră sau două, depinde cât de ghiniost erai, să-ți dicteze, cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă, un comentariu bine studiat, aparținându-iunui clasic în viață.
De la elevii care făceau meditație, aflai de unde este preluat textul și-ți cumpărai degrabă cartea magică scrisă de un domn cu numele terminat în“escu”. Acea carte conținea de obicei toate comentariile de care aveai nevoie pentru examenul la liceu. Ea devenea biblia ta, o purtai tot timpul pe lângă tine, fiindcă, nu-i așa, la final de gimnaziu, succesul tău în viață, onoarea familiei și apartenența la un liceu unde nu se spărgeau multe geamuri depindea de cât de bine reușeai să redai părerea CORECTĂ despre carte.
Niciun moment nu cred că i-a dat cuiva prin cap că noi, copiii de 14 ani, cititori de opere literare românești, am fi putut avea o părere personală despre ce citeam.
Nici măcar nouă.
Nu ne spusese nimeni, la școală sau acasă, că puteam formula și noi 5-6 paragrafe despre opera Ion, atât cât ne ducea creierul nostru ticsit de hormoni. Şi, în loc să scriem până ne durea mâna după dictare (am și acum o mică malformație la degetul arătător de la stilou), puteam să povestim în 2 pagini despre ce am înțeles noi că vrea să spună autorul.
Buna intenție din partea autorităților din învățământ nu am înțeles-o.
Nu am înțeles nici cât de mult ne-a stricat acest fel de vedea lumea: acela că un profesor atotștiutor deține conceptele, precum și explicarea lor corectă, iar tu, ca individ-învățăcel ai datoria să preiei, nu să creezi, în procesul de învățare.
Până într-o zi.
Atunci când m-am hotărât să-mi fac un blog de recenzii de cărți (non-ficțiune ce-i drept), am avut un mare șoc. Îmi plăcea să scriu, cărțile erau de cele mai multe orifoarte bune, însă nu aveam nici cea mai mică idee despre cum ar trebui să arate o recenzie.
Căutam modele, structuri pe site-urile străine și tot timpul mă măcină un singur gând:
Cum aș putea eu să descriu cât mai CORECT o carte?
Să o absorb și apoi să o redau, docil și matematic, pentru aceia care mă citesc?Cine putea să mă ghideze să nu greșesc, să scriu prost, să nu fiu obiectivă?
Am încercat diverse forme, am întrebat în jur ce așteptau oamenii de la un text despre o carte de non-ficțiune. Fiecare recenzie mă punea sub semnul întrebării:
Oare e ok ce am zis despre cartea X?
Oare nu cumva voi dezinforma prin perspectiva mea limitată și nespecializată?
Am avut norocul să-mi dau singură toate răspunsurile, la o întâlnire cu un grup de studenți despre- culmea!- cum se face o recenzie.
Lume puțină (ca la toate adunările despre cărți) și dileme asemănătoare cu ale mele. Un băiat m-a întrebat: “Când faci o recenzie, nu ar trebui să fii ….obiectiv? la noi la facultate, profesorii ne spun că…”
Atunci am conștientizat că, deși terminasem școala de câțiva ani, presiunea învățământului românesc încă îmi dădea dureri de cap.
Dilemele mele veneau dintr-un dresaj de ani de zile, în care fusesem învățată că părerile personale sunt ceva rău, de spus în pauză, mâncând un sandviș.
Ce pui pe hârtie e cu totul altceva. Nu e o idee așa bună să te arunci în afirmații fără să ai o specializare în spate. Măcar un doctorat.
În ora în care am stat cu studenții, am pledat pentru subiectivitate. Pentru a te îndeparta subtil de structură și a experimenta. Pentru a-ți folosi creierul și a pune suflet – un suflet autentic, melancolic, naiv, răutăcios sau vulgar, după gust.
Pentru a scrie cum simți, ce simți, despre ceva.
Pentru sentimente puternice.
Pentru a nu te gândi că părerea ta e CORECTĂ.
Mai mult, că părerile oricui sunt corecte sau greșite. Nici măcar cele ale unei somități obosite, unui creier trecut prin viață, care își hrănește familia din certitudinea ta că ai nevoie de cartea lui de comentarii ca să reușești în viață.
Când vei scrie cu gândul că există o profesoară cu pix roșu, gata să-ți sublinieze greșelile, îți vei dilua părerile, astfel te vei dilua pe tine. Poți să fii cel mai bun doar la a fi tu însuți, și atunci de ce să pierzi șansa să te perfecționezi?
Nu vorbesc despre a ignora standardele. E important să le cunoști și să fii capabil să le respecți. De acolo, ești liber să te manifești.
Cineva spunea că o recenzie e un dar pe care îl faci celorlalți. Nimănui nu-i place un cadou original, dar uzat, jerpelit și fără Dumnezeu. Însă cui îi place să primească o felicitare prefabricată de “La mulți ani!”, din partea cuiva căruia îi e frică să-și exprime adevăratele sentimentele?
Revenind la recenzii de cărți, nici acum nu am o rețetă magică. Nu am nici măcar experiența din care să extrag niște bune practici.
Standardele, deocamdată, le dau doar puținii care scriu din plăcere despre cărți și cei mulți care vor să le vândă.
Îmi place să citesc, să scriu și să spun tare ce gândesc, păstrându-mi prezumția de nevinovăție. Astăzi, am certitudinea că am plecat de mult din sala de clasă, că profesoara mea e ocupată să-și ducă nepoții în parc, iar cartea de comentarii stă într-un colț întunecat de anticariat.
Despre Alexandra Banu
Sunt Alexandra Banu, am 25 de ani.
M-am născut în Constanța, dar iubesc Bucureștiul și îl consider casa mea de 6 ani.
Am ceea ce se cheamă o viață normală: un job full-time, un câine, câțiva prieteni, mulți cunoscuți. Îmi sunt simpatice majoritatea ființelor vii și am un mare respect pentru viață, în toată complexitatea ei.
Citesc de când mă știu, iar de câteva luni scriu despre cărți de non-ficțiune într-un blog de recenzii: Alexandra Citește.
Nu visez la o lume mai bună, ci mai autentică, în care să ne manifestăm așa cum simțim, nu așa cum credem că se impune.
