De ce 30 nu este noul 20

Întrebarea care frământă orice tânăr care intră în câmpul muncii este “Ce ai de gând să faci cu viața ta?”. Întrebarea asta nu se aplică doar în cazul în care vorbim despre o carieră, dar și se aplică și la viața personală, prieteni, familie, copii, plan spiritual etc.

Pe măsură ce societatea a evoluat, momentul în care te decizi ce ai de gând să faci cu viața ta s-a decalat cu ceva ani, astfel că în jurul vârstei de 24-25 de ani, (pentru mulți) este încă o vârstă în care ești prea puțin “copt” să iei o decizie privind viitorul tău.

Îți este recomandat să nu te grăbești că “ai timp”, pentru că acum e vremea să încerci de toate și să te distrezi. Văd astfel de exemple în fiecare zi. Fac parte dintr-o companie în care efectul ăsta e extrem de pronunțat, având colegi care într-un fel sau altul refuză să se maturizeze.

Nu zic că este o greșeală ceea ce fac ei, doar încerc să prezint o situație reală: fete și băieți la peste 30 de ani, nu au prea multe perspective și încă experimentează, încercând marea cu degetul.

Efectul negativ al acestei mentalități de tip 30 este noul 20 este că ajungi să cunoști și să descoperi în jurul tău mulți oameni o să o piardă multă vreme, crezând că o să aibă o viață lungă în care o să aibă timp să facă de toate, ceea ce este complet neadevărat.

Pentru mine, indiferent de vârstă eu consider că nu e cazul să pierzi prea mult vremea și ar fi fain să faci cât mai multe chestii care te ajută să te descoperi. Distracția este ceva care a fost supraevaluat și oamenii au ajuns să se lase prea purtați de distracțiile vremurilor actuale și au pierdut ani din viață, ca mai apoi să regrete acest lucru (știm cu toții regretul clasic “ce prost am fost că mi-am pierdut timpul în felul ăsta”).

În sprijinul ideii mele de mai sus, aș dori să îți ofer discursul lui Meg Jay, psiholog care are câteva sfaturi și povești menite să te pună măcar pe gânduri.

Transcrierea discursului doamnei Meg Jay

Pe la 20 și ceva de ani am avut primul meu client, ca psihoterapeut. Eu eram studentă la doctorat în psihologie clinică la Berkeley. Ea era o femeie de 26 de ani pe nume Alex. Alex a venit la prima ei ședință îmbrăcată cu blugi și o bluză largă, s-a aruncat pe canapeaua din biroul meu, și-a dat jos balerinii și mi-a spus că a venit să vorbească despre probleme cu băieții. Am fost foarte ușurată auzind asta. Primul client al colegei mele de clasă a fost un incendiator. (Râsete) Iar eu aveam o fată de 20 și ceva de ani care vroia să vorbească despre băieți. Am crezut că mă pot descurca.

Dar nu m-am descurcat. Alex spunea povești amuzante, iar pentru mine era simplu doar să dau din cap în timp ce discuția înainta. ”Vârsta de 30 e noua vârstă de 20”, spunea Alex, și-avea dreptate, în ceea ce mă privea. Cariera a venit mai târziu, căsătoria s-a întâmplat mai târziu, copiii au venit mai târziu, până și moartea a venit mai târziu. Eu și Alex, la douăzeci și ceva de ani, aveam mult timp la dispoziție.

După un timp, supervizorul meu m-a presat s-o fac pe Alex să vorbească despre viața ei amoroasă. Eu am refuzat.

Am spus, ”Sigur, se vede cu cineva, se culcă cu un prostănac, doar n-o să se mărite cu el.”

Iar supervizorul mi-a spus: ”Nu încă, dar s-ar putea căsători cu următorul. Și-apoi, timpul potrivit să vorbești despre căsătoria ei este înainte să se întâmple.”

Acela a fost un moment „Aha!”, cum îl numesc psihologii. Atunci am realizat că vârsta de 30 nu este noua vârstă de 20. Da, oamenii își fac o familie mai târziu decât înainte, dar varsta de 20 și ceva de ani nu devenea mai ușoară. La douăzeci și ceva de ani, Alex trecea printr-o perioadă sensibilă a dezvoltării ei, iar discuțiile cu mine n-o ajutau. Atunci am realizat că acea dulce neglijare era adevărata problemă, cu consecințe reale nu doar pentru Alex și relația ei, ci și pentru carierele, familiile și viitorul tinerilor de 20 de ani de pretutindeni.

Există 50 de milioane de tineri de 20 și ceva de ani în Statele Unite acum. Reprezintă cam 15% din populație, sau 100%, dacă considerăm că nimeni nu devine adult până nu trece de vârsta de 20 de ani mai întâi.

Ridicați mâna dacă aveți 20 și ceva de ani. Aș vrea să vă văd aici. Sunteți super! Dacă lucrați cu cei de douăzeci și ceva de ani, dacă iubiți pe unul, dacă nu dormiți din cauza lor, aș vrea să văd – Ok. Grozav, cei de douăzeci și ceva de ani chiar sunt importanți.

M-am specializat în tinerii de douăzeci și ceva de ani pentru că fiecare din cei 50 de milioane merită să știe ceea ce psihologii, sociologii, neurologii și specialiștii în fertilitate știu deja: a profita de vârsta de 20 de ani e unul din cele mai simple lucruri pe care le poți face. Totodată, e un lucru care îți poate transforma viața, pe care-l faci pentru carieră, dragoste, fericire, poate chiar pentru lumea-ntreagă.

Asta nu e părerea mea. Sunt fapte concrete. Știm că 80% din momentele definitorii pentru viață se întâmplă până la 35 de ani. Asta înseamnă că 8 din 10 deciziii, experiențe și momente ”Aha!” care-ți definesc viața se vor fi întâmplat până la 35 de ani. Cei care aveți peste 40 de ani, nu vă panicați. O să fiți bine. Știm că primii 10 ani dintr-o carieră au un impact foarte mare asupra veniturilor pe care le vei avea. Știm că mai mult de jumătate din americani sunt căsătoriți, trăiesc împreună sau se întâlnesc cu viitorul partener până la 30 de ani. Știm că creierul are al doilea și ultimul puseu de creștere pe la 20 de ani și se pregătește pentru viața de adult, ceea ce înseamnă că dacă vrei să schimbi ceva în viața ta, acum e momentul s-o faci. Știm că personalitatea se schimbă mai mult pe la 20 de ani decât în oricare altă perioadă a vieții și că fertilitatea unei femei e la cote maxime la 28 de ani și că lucrurile se complică după 35 de ani. Deci la 20 de ani e timpul să te educi cu privire la corpul tău și la opțiunile pe care le ai.

Când ne gândim la dezvoltarea unui copil, știm cu toții că primii cinci ani sunt o perioadă critică pentru formarea limbajului și atașamentului în creier. E o perioadă în care viața de zi cu zi are un impact nemăsurat asupra a ceea ce vei deveni. Auzim însă mai puțin că există dezvoltarea ca adult, iar vârsta de 20 de ani e perioada critică a dezvoltării ca adult.

Dar cei de douăzeci de ani nu aud despre asta. În ziare se vorbește despre schimbarea calendarului de maturitate. Cercetătorii numesc vârsta de 20 de ani o adolescență prelungită. Jurnaliștii găsesc porecle stupide pentru cei de 20 de ani, precum ”twixters” sau ”copii adulți”. E adevărat. Ca popor, am trivializat anii definitorii ai maturității.

Leonard Bernstein a spus că dacă vrei să faci lucruri mărețe, ai nevoie de un plan și de timp nu chiar suficient. Adevărat, nu-i așa? Ce credeți că se întâmplă când îl mângâi pe cap pe cel de douăzeci și ceva de ani și-i spui: „Ai încă 10 ani la dispoziție ca să-ți începi viața”? Nu se-ntâmplă nimic. I-ai luat ambiția și determinarea acelei persoane și nu se întâmplă absolut nimic.

Așa că, în fiecare zi, o persoană interesantă și deșteaptă, de douăzeci și ceva de ani, ca voi, ca fiicele sau fii voștri, vine în biroul meu și-mi spune: „Știu că prietenul meu nu e bun pentru mine, dar relația asta nu contează. Doar îmi omor timpul.” Sau zic: „Toată lumea spune că dacă încep o carieră până la 30 de ani, e bine.”

Dar pe urmă încep să aud așa ceva: „Mă apropii de 30 și n-am ce să arăt. Resume-ul meu arăta mai bine la o zi după ce am absolvit facultatea.”

Apoi aud asta: „Să ieși cu cineva la douăzeci de ani e ca jocul cu scaunele. Toți aleargă de colo-colo și se distrează, dar pe la 30 de ani, muzica se oprește și fiecare caută să se așeze. N-am vrut să fiu singura în picioare, și uneori cred că m-am căsătorit cu soțul meu pentru că era cel mai aproape de mine la 30 de ani.”

Unde sunteți, cei de 20 și ceva de ani? Nu faceți asta!

A fost ca un bobârnac, dar să fie clar, mizele sunt foarte mari. Dacă lași multe de făcut la 30 de ani, vei avea o presiune enormă să începi rapid o carieră, să alegi un oraș, un partener și să faci doi-trei copii într-un timp mult mai scurt. Multe din acestea sunt incompatibile unele cu altele. După cum încep să arate studiile, sunt mai dificile și mai stresante toate deodată la 30 de ani.

Criza vârstei mijlocii a mileniului nu e să-ți cumperi o mașină sport roșie. E ca să-ți dai seama că nu poți avea cariera pe care o vrei. E ca să realizezi că nu poți avea copilul pe care ți-l dorești, sau că nu-i poți oferi copilului tău un frate sau soră. Prea mulți de 30 și 40 de ani se uită la ei înșiși și la mine, pe scenă, și se gândesc la vârsta de 20 de ani: „Ce-am făcut? Ce-a fost în mintea mea?”

Eu vreau să schimb ce fac și cum gândesc cei de douăzeci de ani.

Iată o poveste despre cum ar merge asta. E o poveste despre o femeie pe nume Emma. La 25 de ani, Emma a venit la mine pentru că avea, cum spunea ea, o criză de identitate. Spunea că i-ar plăcea să lucreze în domeniul artei sau al showbizului, dar că nu se hotărâse încă, așa că a petrecut ultimii ani servind la mese. Fiindcă era mai ieftin, locuia cu prietenul ei, care-și arăta mai des furia decât ambiția. La 20 de ani a avut viață grea, dar anii următori au fost și mai grei. Plângea deseori în timpul ședințelor, dar își revenea când spunea: „Familia ți-e dată, dar prietenii poți să ți-i alegi.”

Într-o zi, Emma vine, își pune capul în poală și plânge în hohote aproape o oră. Tocmai își cumpărase o agendă nouă și-și petrecuse dimineața adăugând numeroasele ei contacte, dar s-a trezit uitându-se fix la spațiul alb după cuvintele: „În caz de urgență, vă rog sunați…” Privea cu disperare când s-a uitat la mine și a spus: „Cine va fi alături de mine dacă am un accident de mașină? Cine va avea grijă de mine dacă am cancer?”

În acel moment, mi-a trebuit o putere enormă ca să nu spun „Eu”. Emma nu avea nevoie de un terapeut căruia îi păsa cu adevărat. Emma avea nevoie de o viață mai bună și eu știam că asta era șansa ei. Aflasem prea multe de când lucram cu Alex ca să mă uit cum anii definitorii ai Emmei treceau în defilare.

Așa că în următoarele săptămâni și luni, i-am spus Emmei trei lucruri pe care orice băiat sau fată de douăzeci de ani e bine să le audă.

Întâi, i-am spus Emmei să uite de criza de identitate și să-și investească un capital de identitate. Adică să facă ceva care oferă valoare propriei persoane. Să facă o investiție în persoana care ar vrea să devină. Nu știam ce va deveni Emma, cum nimeni nu știe ce va aduce munca, dar știu asta: Capitalul de identitate naște capital de identitate. Acum e momentul pentru slujba care cere să călătorești prin țară, pentru stagiul la o firmă sau businessul pe care vrei să-l încerci. Nu scot din discuție explorarea specifică vârstei, ci pe cea care n-ar trebui să conteze, care, apropo, nu este explorare. Este procrastinare. I-am spus Emmei să exploreze munca și s-o facă să conteze.

În al doilea rând, i-am spus Emmei că tribul urban este supraevaluat. Prietenii sunt buni să te ducă la aeroport, dar cei de douăzeci de ani care se asociază doar cu alții care gândesc la fel se limitează: nu mai cunosc oameni noi, lucruri noi, își limitează gândirea, vorbirea, locurile de muncă. Acel capital, acea persoană cu care ai putea ieși vine aproape întotdeauna din afara cercului de apropiați. Lucrurile noi vin de la relații îndepărtate, de la prietenii prietenilor prietenilor noștri. Jumătate din cei de douăzeci de ani sunt șomeri sau subcalificați. Dar jumătate nu sunt, iar relațiile îndepărtate te ajută să faci parte din acest grup. Jumătate din joburile noi nu sunt postate, așa că luând legătura cu șeful vecinului tău poți căpăta acel job nepublicat. Nu e trișare. E vorba de știința propagării informației.

Nu în ultimul rând, Emma credea că familia ți-e dată, dar că prietenii ți-i poți alege. Era adevărat pentru ea ca și copil, dar la douăzeci de ani, Emma și-ar fi ales ea însăși familia, după ce își va fi găsit un partener, formându-și propria familie. I-am spus Emmei că momentul potrivit pentru a-și alege o familie este acum. S-ar putea să credeți că e mai bine să-ți întemeiezi o familie pe la 30 de ani, nu la 20, nici măcar la 25, și sunt de acord. Dar să-l înhați pe cel cu care locuiești, oricine-ar fi el, când toți postează pe Facebook că se căsătoresc, nu înseamnă progres. Cel mai bun moment să lucrezi la căsnicia ta este înainte să o ai, ceea ce înseamnă să iei dragostea la fel de serios ca munca. Să-ți alegi familia înseamnă să alegi conștient pe cine vrei și ce vrei, și nu să faci relația să meargă sau să-ți omori timpul cu cine se nimerește să te aleagă pe tine.

Ce s-a întâmplat cu Emma? Ne-am uitat în acea agendă și a găsit un văr al unui fost coleg de cameră care lucra la un muzeu în alt stat. Acea relație îndepărtată a ajutat-o să se angajeze acolo. Oferta respectivă i-a dat un motiv să-l părăsească pe iubitul ei de atunci. Acum, cinci ani mai târziu, este planificator de evenimente speciale pentru muzee. E căsătorită cu un bărbat pe care l-a ales cu grijă. Îi place noua ei carieră, își iubește noua familie și mi-a trimis o felicitare în care scria: „Spațiul de la contactele de urgență nu pare suficient de mare acum.”

Povestea Emmei face să pară totul simplu, dar de-asta îmi place să lucrez cu cei de douăzeci de ani. E foarte ușor să-i ajuți. Sunt precum avioanele care decolează din LA, îndreptându-se spre vest. Chiar după decolare, o mică schimbare de traseu îi poate face să aterizeze în Alaska sau în Fiji. La fel, la 21, 25 sau chiar la 29 de ani, o conversație bună, o pauză la timpul potrivit, o discuție TED poate avea un efect foarte mare asupra anilor următori și chiar asupra generațiilor viitoare.

Deci iată o idee bună de împărtășit oricărui tânăr de douăzeci de ani pe care-l cunoașteți. E simplu, la fel ca ceea ce am învățat să-i spun lui Alex. Am privilegiul de a le spune celor de douăzeci și ceva de ani ca Emma, în fiecare zi: 30 nu e noua vârstă de 20, așa că preia controlul asupra vieții de adult, investește în capitalul de identitate, foloseștelegăturile îndepărtate, alege-ți familia. Nu fi definit de ceea ce n-ai știut sau n-ai făcut. Tu îți decizi viața chiar acum. Mulțumesc. (Aplauze)