În acest articol vreau să vă vorbesc despre cărțile de ieri si cărțile de azi, deoarece noi, cititorii înrăiți (și nu numai) avem tendința să punem o barieră între cărțile clasice și cărțile contemporane.
Chiar și prietenii mei sunt împărțiți în două categorii: din prima categorie fac parte cei care spun că scriitorii clasici sunt plictisitori și că cei moderni sunt baza; în cea de a doua categorie în care se zice că pe vremuri se scria mai bine din punct de vedere stilistic, categorie în mă aflam și eu până de curând.
Această barieră între clasic și contemporan este (părerea mea) din cauza cărților băgate pe gât în timpul școlii fără să ni se ofere ocazia să ne spunem și noi punctul de vedere cu privire la acestea, pur și simplu trebuia să învățăm pe de rost părerile altora despre acestea. În plus, nu ne-au învățat nimic despre scriitorii străini, care sunt la fel de buni și de fascinanți ca cei autohtoni.
În timp, am citit multe cărți și noi și vechi, iar stând și analizând am descoperit că literatura clasică este superioară celei contemporane, pentru că ei acordau ani întregi din viață unui singur roman, pe când, în ziua de azi apar romane pe bandă rulantă. Cu toate astea, nu am reușit să mă regăsesc în totalitate în romanele clasice, pentru că mă simt foarte departe de poveste. În schimb literatura contemporană este mult mai accesibilă cititorilor și se joacă mai mult cu emoțiile lor.
Voi începe cu un roman care a făcut tranziția între clasic și contemporan:
În liceu spuneam ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este o carte veche și plictisitoare! Dar am citit-o? Nu! Pentru că mi-a fost impus să o citesc și nu mi-a fost prezentat nici un lucru interesant din carte astfel încât să mă facă curioasă. Culmea, am citit această carte în vara dupa bacalaureat, de ce? Nu știu!
Dar nu regret, pentru că după ce am început să o citesc mi-am dat seama că romanul abordează un subiect problematic și în ziua de azi iubirea scânteietoare, pierderea interesului față de cel de lângă tine, complacerea și infidelitatea. În plus, Camil Petrescu nu prea face parte din clasicii români, el este cel ce a pus capăt romanului tradițional și a rămas în istoria literaturii românești ca inițiator al romanului modern.
Jane Austen a început să scrie încă din adolescență parodii după literatura vremii respective. Primul ei roman ”Primele Impresii” este refuzat de editor în anul 1797. De abia în anul 1811 apare public prima ei operă ”Rațiune și Simțire” care se bucură de succes. În consecință a urmat și romanul ”Mândrie și Prejudecată” care a devenit cea mai apreciată și cunoscută carte a acesteia.
Povestea este foarte interesantă, plină de răsturnări de situație și evident, schimbări de sentimente. Un roman amplu frumos și elegant. Mi-a plăcut cum Jane Austen a derulat firul poveștii, într-un mod original (chiar și în ziua de azi), este copilăroasă și în același timp armonioasă.
Elizabeth se maturizează pe parcursul romanului, iar felul în care se naște dragostea dintre ea și domnul Darcy este fascinant.
Un lucru pe care l-am întâlnit foarte rar în romanele moderne, este iubirea pură, oricât de mult se străuiesc autorii să o reproducă, nu reușesc așa cum a făcut Jane Austen în Mândrie și Prejudecată.
„ Nu stelele-s de vină, ci noi că ne supunem lor” a spus William Shakespeare, această esență este reprezentată în romanul modern lui John Green.
Interesant este faptul că Jonh Green a fost inspirat să scrie acest roman la o conferință despre Harry Potter unde a cunoscut o fată bolnavă de cancer, a fost așa de mult inspirat de povestea ei încât a scris romanul ”Sub aceeași stea”.
John Green este un scriitor american de literatură pentru tineret. Acesta a câștigat premiul Printz pentru romanul lui de debut ”Căutând-o pe Alaska”, iar cel mai recent roman al său ” Sub aceeași stea” s-a bucurat de un succes imens în ianuarie 2012.
Jon Green și Jane Ausen se aseamănă din punctul meu de vedere pentru că amândoi sunt jucăuși în scriere, plini de umor și inteligență. După cum am spus mai devreme, sunt puțini autori contemporani care reușesc să transpună iubirea într-un mod pur, dar John Green nu este unul dintre ei.
Mă declar un fan al finalurilor frumoase, unde personajele principale îşi declară dragostea şi trăiesc fericite până la adânci bătrâneți, poate de aceea îmi plac atât de mult romanele vechi de dragoste, pentru că sunt destul de puține care se termină tragic. În momentul în care ceva schimbă deznodământul pe care îl doresc eu, devin pretenţioasă şi caut un motiv puternic în spatele alegerii scriitorului.
Această carte m-a convins că există poveşti de dragoste menite să se întâmple într-un anumit moment şi de pe urma cărora ai de învăţat toată viaţa. Ca și în viața reală, finalul nu este întotdeauna frumos, însă este foarte important mesajul din spatele cărţii şi modul în care îl percepem. Ai foarte multe de învățat din această carte, dar te las pe tine cititorule să descoperi de ce îmi place așa de mult.
În final, te duce puțin cu gândul la Emily Bronte care a spus prin intermediul personajului Emily “Orice urmă lăsată de cei care au plecat dintre noi e prețioasă, dacă atunci când au fost în viață i-am iubit.” în romanul ”La răscruce de vânturi”.
”La răscruce de vânturi” a apărut în anul 1847 sub pseudonimul Ellis Bell. În roman este vorba despre povestea de dragoste dintre doi tineri, Heatchliff și Catherine, sortiți ca toată lumea să fie împotriva lor.
Pot spune deci, că titlul se potrivește foarte bine cu tematica , pe lângă așezarea casei într-o zonă rece și deluroasă, acesta mai poate înseamna și răscrucea dintre bine și rău. Toate evenimentele se desfășoară pe fondul desfășurării spectaculoase a naturii, în consecință, fiecare dramă prin care trec personajele este accentuată prin dezlănțuirea sălbatică a naturii. Dar cu cât te apropii de finalul romanului, natura se calmează, iar soarele apare împreună cu speranța și veselia.
”Să găsești pe cineva pe care să-l iubești și care să te iubească este un sentiment extraordinar. Dar să găsești sufletul pereche este și mai grozav. Un suflet pereche este unul care te înțelege ca nimeni altul, te iubește ca nimeni altcineva, va fi mereu alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla. Se spune că nimic nu durează la nesfârșit, dar cred cu tărie că pentru unii iubirea continuă și după ce ei nu mai sunt printre noi.”
Cecelia Ahern a absolvit facultatea de Jurnalism și Media și a debutat la vârsta de numai douăzeci și unu de ani cu romanul ”P.S. Te iubesc” în anul 2004, roman care a ajuns bestseller internațional. În această carte găsim sentimentul de iubire în mai multe ipostaze, cum ar fi:iubirea de cuplu, prietenia, legatura de sânge sau golegialitatea. Autoarea este o romantică incurabilă, imaginația ei nu lasă de dorit, chiar dacă stilul ei specific este unul romantic.
”P.S. Te iubesc” nu este o poveste de dragoste adolescentină, este o poveste despre iubirea matură sintre doi oameni obișnuiți ca tine și ca mine. Dar totuși, Holly și Garry au acel ceva special, care te atrage pagină dupa pagină. Un detaliu introdus de autoare transformă această poveste tragică într-una fascinantă, pentru că după ce Garry moare, Holly primește o scrisoare de la acesta în fiecare lună (cât de romantic), iar aceasta ajunge să îl iubească și mai mult, chiar dacă Garry nu mai este…
Spre deosebire de Holly care a profitat în fiecare clipă de Garry și iubirea ce îi înconjura, Scarlett se complace în situația ei zicând ”E și mâine o zi…”, dar dacă nu e?
Cine altcineva ar fi putut spune asta dacă nu Margarett Mitchell prin intermediul personajului Scarlett din romanul ”Pe aripile vântului” . Romanul a apărut la mijlocul anului 1936 și a cucerit publicul încă din prima clipă. Până la finalul anului 1937 s-a aflat în fruntea listei de bestseller din Statele Unite. A câștigat premiul Pulizer, iar asociația Americană a declarat că e ”cea mai bună carte a anului”.
Romanul prezintă povestea de dragoste dintre Scarlet, fata răsfățată și răzgâiată și Ashley bărbatul simplu și modest. Deși Ashley se simte atras de Scarlett, acesta o refuză pe motiv că sunt prea diferiți. Dar întâmplările ce urmează îi aduc împreună într-un mod tragic și fascinant în același timp.
Faptul că acest roman încă se citește și după aproape patru decenii (a apărut în 1970 în București) demonstrază că romanele clasice care pot trece peste ani fără să intre în umbra noilor cărți apărute, cu siguranță sunt cărți de valoare.
Dar o lectură bună rămâne o lectură bună, indiferent că e nouă sau veche. Da, romanele contemporane sunt puțin mai grele și îți stimulează mintea și imaginația, dar și scriitorii contemporani pot face asta, cum ar fi Dan Brown cu al lui roman ”Conspirația” sau George R.R. Martin cu a lui serie ”Game of Thrones” (nu puteam să nu îl menționez). Nu neg existența literaturii de consum, mereu va fi acolo, dar în ziua de azi este mult mai multă decât era acum peste 40 de ani.
În concluzia acestui articol, am o provocare pentru tine cititorule!
Ia cele două categorii prin rotație, mai întâi citește un roman proaspăt apărut apoi mergi la biblioteca părinților (părinții mei sunt providerii de cărți clasice în familia mea) și citește o carte mai veche, apoi întoarce-te din nou la librăria care îți oferă cărți moderne, și tot așa. Încearcă să faci acest lucru timp de câteva luni, vei observa cum cele două stiluri au multe lucruri în comun și fiecare dintre ele este frumos în felul lui specific.
Articol scris de ELY BRADAVSCHI.
Deși lucrez cu științele exacte, iubesc lumile fantastice care mă fac să visez cu ochii deschiși.
Mai multe poți descoperi pe contul meu de instagram: @ely_lacramioara.
Loc în care putem vorbi mai multe despre pasiunea noastră comună: cititul
