Video inspirational #4: Pericolul unei singure povesti

Lucrurile pe care le citim despre alţii, ne pot influenţa negativ, mai ales dacă citim totul dintr-o singură sursă.

Chimamanda Adichie spune câteva poveşti despre felul în care ea a crescut şi ce ştia despre ţările dezvoltate, despre felul cum era ea privită la facultate şi despre câţiva autori care au văzut feţe diferite ale Africii.

Acest video ne învaţă câte ceva despre toleranţă, stereotipuri şi curiozitate.

dacă nu vezi video-ul, click aici.

Transcriptul video-ului

Sunt o povestitoare. Şi aş dori să vă spun câteva poveşti personale despre ceea ce eu numesc “pericolul poveştii unice”. Am crescut în campusul unei universităţi din estul Nigeriei. Mama spune că am început să citesc de la vârsta de 2 ani, deşi eu cred că mai degrabă aveam 4 ani. Deci am început să citesc devreme. Şi citeam poveşti britanice şi americane pentru copii.

De asemenea, am început să scriu devreme. Şi când am început să scriu, pe la şapte ani, poveşti scrise cu creionul şi având desene făcute cu creioane cerate pe care săraca mea mamă era obligată să le citească, am scris exact tipul de poveşti pe care le citeam. Toate personajele mele erau albe şi aveau ochii albaştri. Se jucau în zăpadă. Mâncau mere. (Râsete) Şi vorbeau mult despre vreme, cât de frumos era că ieşise soarele. (Râsete) Şi asta în ciuda faptului că locuiam în Nigeria. Nu ieşisem niciodată din Nigeria. Nu aveam zăpadă. Noi mâncam mango. Şi nu vorbeam niciodată despre vreme, pentru că nu era nevoie.

Personajele mele beau şi multă bere de ghimbir pentru că personajele din cărţile britanice pe care le citeam beau bere de ghimbir. Nu conta că nu ştiam ce-i aia bere de ghimbir. (Râsete) Şi timp de mulţi ani după aceea, am avut o mare dorinţă de a gusta berea de ghimbir. Dar asta e altă poveste.

După părerea mea, asta demonstrează cât de impresionabili şi de vulnerabili suntem în faţa unei poveşti, în special când suntem copii. Din cauză că eu citisem doar cărţi în care personajele erau străine, ajunsesem să fiu convinsă că toate cărţile, prin natura lor, trebuiau să aibă străini în ele, şi trebuiau să fie despre lucruri cu care eu personal nu mă puteam identifica. Lucrurile s-au schimbat însă când am descoperit cărţile africane. Nu se găseau multe. Şi nu se găseau la fel de uşor ca şi cărţile străine.

Dar datorită unor scriitori ca Chinua Achebe şi Camara Laye mi-am schimbat percepţia asupra literaturii. Mi-am dat seama că oameni ca şi mine, fete cu pielea de culoarea ciocolatei, al căror păr bizar nu putea fi prins în cozi de cal, puteau de asemenea să existe în literatură. Am început să scriu despre lucruri pe care le recunoşteam.

Sigur că iubeam cărţile americane şi britanice pe care le citeam. Îmi stârneau imaginaţia. Îmi arătau noi lumi. Dar consecinţa neaşteptată a fost că nu am ştiut că oameni ca mine puteau exista în literatură. Deci descoperirea autorilor africani a avut următorul impact asupra mea: m-a salvat de la a avea o singură poveste despre ceea ce sunt cărţile.

Provin dintr-o familie nigeriană tradiţională, de clasă mijlocie. Tatăl meu a fost profesor. Mama a fost administrator. Şi aveam, cum era normal, ajutor domestic care locuia cu noi şi care venea din satele din împrejurimi. Iar când am împlinit 8 ani am luat un nou băiat în casă. Îl chema Fide. Singurul lucru pe care mama ni l-a spus despre el e că familia lui era foarte săracă. Mama trimitea igname şi orez, şi hainele noastre vechi familiei sale. Iar atunci când nu terminam de mâncat mama îmi spunea: “Termină-ţi mâncarea! Nu ştii? Oamenii ca familia lui Fide nu au nimic.” Aşa că îmi era foarte milă de familia lui Fide.

Apoi într-o sâmbătă ne-am dus în vizită în satul lui. Iar mama lui ne-a arătat un coş cu modele frumoase, făcut din rafie pictată, de fratele său. Am fost surprinsă. Nu mă gândisem că cineva din familia lui ar fi putut într-adevăr să facă ceva. Despre ei auziem doar cât de săraci erau, aşa că mi se părea imposibil să mi-i imaginez ca altceva decât săraci. Sărăcia lor era unica mea poveste despre ei.

Ani mai târziu, m-am gândit la acest lucru când am plecat din Nigeria ca să merg la universitate în Statele Unite. Aveam 19 ani. Colega mea de cameră americană a fost şocată de mine. M-a întrebat unde am învăţat engleza aşa de bine, şi a fost mirată când i-am zis că în Nigeria engleza este limbă oficială. M-a întrebat dacă putea să asculte ceea ce ea numea “muzica mea tribală”, şi a fost foarte dezamăgită când i-am pus caseta mea cu Mariah Carey. (Râsete) A presupus că nu ştiam să folosesc un aragaz.

Ceea ce m-a uimit a fost că ei i-a fost milă de mine încă dinainte să mă vadă. Faţă de mine, ca africană, ea a simţit de la început un fel de milă bine-intenţionată, dar superioară. Colega mea de cameră avea o poveste unică despre Africa. O poveste unică a unei catastrofe. În această poveste unică nu era posibil ca africanii să îi fie asemănători în vreun fel. Nu era posibil să existe sentimente mai complexe decât mila. Nu era posibil să existe o legătură între oameni ca egali.

Trebuie să spun că înainte să merg in SUA nu mă conştientizam ca fiind africană. Dar în SUA, oricând era vorba despre Africa, oamenii se uitau la mine. Nu conta că nu ştiam nimic despre locuri ca Namibia. Însă am ajuns să îmbrăţişez această nouă identitate. Şi în multe feluri acum mă consider africană. Deşi devin destul de nervoasă atunci când Africa este numită ţară. Cel mai recent exemplu a fost în timpul zborului meu, de altfel plăcut, dinspre Lagos, de acum 2 zile, când în timpul zborului cu compania Virgin a fost făcut un anunţ despre activităţile cu scop caritabil din “India, Africa şi alte ţări”. (Râsete)

Deci după ce am petrecut câţiva ani în SUA ca africană, am început să înţeleg reacţia colegei mele de cameră faţă de mine. Dacă nu aş fi crescut în Nigeria şi dacă tot ce aş fi ştiut despre Africa aş fi aflat din reprezentaţiile cunoscute ale continentului şi eu aş crede că Africa este un loc unde întâlneşti peisaje frumoase, animale frumoase şi oameni pe care nu-i poţi înţelege care duc războaie fără sens, mor de sărăcie şi de SIDA, nu sunt în stare să vorbească în numele propriu şi care aşteaptă să fie salvaţi de către un străin alb şi bun. Aş vedea africanii la fel cum vedeam familia lui Fide când eram copil.

Povestea unică despre Africa provine, în primul rând, din literatura occidentală. Iată un citat din scrierile unui comerciant londonez pe nume John Locke, care a navigat spre Africa de vest în 1561 şi a ţinut un fascinant jurnal de călătorie. După ce spune despre africanii negri că sunt “bestii care nu au case”, scrie: “sunt de asemenea oameni fără cap, care au gura şi ochii în piept”.

Am râs de fiecare dată când am citit asta. Şi trebuie să-i admirăm imaginaţia lui John Locke. Dar ceea ce e important în scrierile lui este că reprezintă începutul unei tradiţii de a spune poveşti despre Africa în occident. O tradiţie despre Africa subsahariană ca un loc al lucrurilor negative, al diferenţelor, al întunericului, al oamenilor care, după spusele minunatului poet Rudyard Kipling, sunt “pe jumătate diavoli, pe jumătate copii”.

Şi astfel am început să-mi dau seama că, colega mea de cameră americană de-a lungul vieţii ei, a văzut şi a auzit diferite versiuni ale acestei poveşti unice, la fel cum i s-a întâmplat unui profesor, care mi-a spus că romanul meu nu este “cu adevărat african”. Eram destul de dispusă să accept că erau anumite lucruri în neregulă cu romanul meu, că greşisem în anumite locuri. Dar nu-mi imaginasem că nu am reuşit să dobândesc ceea ce se numeşte autenticitate africană. De fapt nu ştiam ce este autenticitatea africană. Profesorul mi-a spus că personajele mele semănau prea mult cu el, un om educat din clasa mijlocie. Personajele mele conduceau maşini. Nu mureau de foame. În concluzie nu erau cu adevărat africane.

Dar trebuie să adaug că şi eu sunt la fel de vinovată în chestiunea poveştii unice. Acum câţiva ani, am vizitat Mexicul plecând din SUA. Situaţia politică în SUA era tensionată la acea vreme. Şi existau discuţii legate de imigrare. Şi, aşa cum deseori se întâmplă în America, imigrarea a devenit sinonimă cu mexicanii. Erau nenumărate poveşti despre mexicani ca fiind nişte oameni care păcăleau sistemul de sănătate, se strecurau de cealaltă parte a graniţei, erau arestaţi la graniţi, genul ăsta de lucruri.

Îmi aduc aminte cum mă plimbam în prima zi în Guadalajara, urmăreau oamenii care se duceau la lucru, făceau tortilla în piaţă, fumau, râdeau. Îmi aduc aminte că la început am fost uşor surprinsă. Apoi am fost copleşită de ruşine. Mi-am dat seama că fusesem atât de absorbită de imaginea pe care o aveau mexicanii în mass media, încât aceştia au devenit un singur lucru în mintea mea, imigranţii abjecţi. Crezusem doar acea poveste unică despre mexicani şi îmi era incredibil de ruşine. Deci aşa se creează o poveste unică, arată un popor ca fiind un lucru, un singur lucru, de nenumărate ori, şi asta şi devin.

Nu se poate vorbi despre povestea unică fără a vorbi despre putere. Există un cuvânt din limba igbo la care mă gândesc de fiecare dată când mă gândesc la structurile puterii din lume. Cuvântul e “nkali”. Este un substantiv care în linii mari înseamnă “a fi mai măreţ decât altul”. La fel ca şi lumea economică şi politică, şi poveştile sunt definite de principiul nkali. Cum sunt spuse, cine le spune, când sunt spuse, câte poveşti sunt spuse, toate acestea depind într-adevăr de putere.

Puterea nu înseamnă doar capacitatea de a spune povestea unei alte persoane, dar şi să faci din ea povestea definitorie a acelei persoane. Poetul palestinian Mourid Barghouti a scris că dacă vrei să deposedezi un popor, cel mai simplu mod e să le spui povestea şi să începi cu “în al doilea rând”. Începe povestea cu săgeţile indienilor americani, şi nu cu sosirea britanicilor, şi ai o cu totul altă poveste. Începe povestea cu eşecul statului african, şi nu cu crearea statului african, şi ai o cu totul altă poveste.

Am vorbit de curând la o universitate, iar un student mi-a spus că era aşa de păcat că bărbaţii nigerieni îşi agresează copiii la fel ca personajul tatălui din cartea mea. I-am spus că am citit de curând o carte numită “American Psycho” — (Râsete) — şi că e aşa păcat că tinerii americani sunt criminali în serie. (Râsete) (Aplauze) Bineînţeles că i-am spus asta într-un moment de uşoară enervare. (Râsete)

Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să mă gândesc că prin simplul fapt că am citit o carte în care personajul principal e criminal în serie el ar fi în vreun fel reprezentativ pentru toţi americanii. Iar asta nu din cauză că sunt o persoană mai bună decât acel student, ci din cauză că, datorită puterii culturale şi economice a Americii, aveam multe poveşti despre America. Citisem Tyler şi Updike şi Steinbeck şi Gaitskill. Nu aveam o poveste unică despre America.

Când am aflat, acum câţiva ani, că se presupunea că scriitorii trebuie să fi avut copilării nefericite pentru a avea succes, am început să mă gândesc cum să inventez lucruri oribile pe care să mi le fi făcut părinţii. (Râsete) Dar adevărul este că am avut o copilărie foarte fericită, plină de râsete şi de dragoste, într-o familie foarte unită.

Dar am avut şi bunici care au murit în tabere de refugiaţi. Verişorul meu Polle a murit din cauză că n-a primit ajutor medical adecvat. Unul dintre prietenii mei apropiaţi, Okoloma, a murit într-un accident de avion pentru că maşinile noastre de pompieri nu aveau apă. Am crescut sub guverne militare represive care nu puneau preţ pe educaţie, aşa că uneori părinţii mei nu-şi primeau salariile. Aşa că, în copilărie, am văzut cum dispărea gemul de la masa de dimineaţă, apoi a dispărut margarina, apoi pâinea a deveint prea scumpă, iar apoi laptele s-a raţionalizat. Şi cel mai important, un fel de frică politică naturală ne-a invadat vieţile.

Toate aceste poveşti mă fac ceea ce sunt. Dar să insist doar asupra acestor poveşti negative înseamnă să consider că experienţa mea este monotonă şi să ignor multe dintre celelalte poveşti care m-au format. Povestea unică creează stereotipuri. Iar problema cu stereotipurile nu este că nu sunt adevărate, ci că sunt incomplete. Ele fac ca o poveste să devină singura poveste.

Desigur că Africa este un continent al catastrofelor. Catastrofe imense, cum ar fi oribilele violuri din Congo. Şi cele triste, cum este faptul că 5000 de oameni aplică pentru un singur post vacant în Nigeria. Dar există şi alte poveşti care nu sunt despre catastrofe. Şi este foarte important, este la fel de important, să vorbim despre ele.

Mereu am crezut că este imposibil să fii cu adevărat interesat de un loc sau de o persoană fără să fii interesat de toate poveştile despre acel loc sau acea persoană. Consecinţa poveştii unice este aceasta: îi privează pe oameni de demnitate. Ne facem să ne privim cu dificultate ca fiind la fel de umani cu toţii. Evidenţiază diferenţele mai degrabă decât similitudinile.

Deci cum ar fi fost dacă înainte de excursia mea în Mexic aş fi urmărit dezbaterile despre imigrare din ambele puncte de vedere, al americanilor şi al mexicanilor? Cum ar fi fost dacă mama ne-ar fi spus că familia lui Fide este săracă şi muncitoare? Cum ar fi dacă am avea un post de televiziune african care să transmită diverse poveşti africane pe întreg globul? Ceea ce scriitorul nigerian Chinua Achebe numeşte “un echilibru al poveştilor”.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre editorul meu nigerian, Mukta Bakaray, un om remarcabil care a renunţat la slujba într-o bancă pentru a-şi urma visul şi a crea o editură? Acuma, se crede că nigerienii nu citesc literatură. El n-a fost de acord. A crezut că dacă oamenii ar putea citi, ar face-o, dacă ai face literatura mai ieftină şi mai accesibilă pentru ei.

La puţină vreme după ce mi-a publicat primul roman am fost la un post de televiziune din Lagos pentru un interviu. Şi o femeie care lucra acolo pe post de curier a venit la mine şi mi-a zis, “Mi-a plăcut mult romanul. Dar nu mi-a plăcut finalul. Aşa că trebuie să scrii o continuare, şi trebuie să fie aşa şi aşa…” (Râsete) Şi mi-a spus în continuare ce să scriu în partea a doua. Nu numai că am fost încântată, dar am fost foarte mişcată. Iată o femeie care face parte din masele de nigerieni care se presupune că nu citesc. Nu numai că a citit cartea, dar şi-a şi însuşit-o şi s-a simţit îndreptăţită să-mi spună ce să scriu în continuare.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar fi ştiut despre prietena mea Fumi Onda, o femeie neînfricată care este gazda unei emisiuni tv din Lagos, şi care este hotărâtă să spună poveştile pe care preferăm să le uităm? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre operaţia pe cord care a avut loc în spitalul din Lagos săptămâna trecută? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre muzica nigeriană contemporană? Oameni talentaţi care cântă în engleză şi în limba pidgin, şi în limbile igbo şi yoruba şi ijo, amestecând influenţe de la Jay-Z la Fela de la Bob Marley la bunicii lor. Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre avocata care a mers în instanţă în Nigeria pentru a abroga o lege ridicolă care le cere femeilor să primească acordul soţului înainte de a-şi reînnoi paşaportul? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre Nollywood, plin de oameni inventivi care fac filme în ciuda tuturor obstacolelor tehnologice? Filme atât de populare încât sunt cu adevărat cel mai bun exemplu de nigerieni care consumă ceea ce produc. Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar şti despre ambiţioasa mea coafeză care tocmai şi-a deschis propria afacere de vândut extensii de păr? Sau despre milioanele de nigerieni care încep afaceri care uneori eşuează, dar care continuă să se ambiţioneze?

De fiecare dată când merg acasă mă confrunt cu motivele de enervare tipice pentru majoritatea nigerienilor: infrastructura nefuncţională, guvernul nefuncţional. Dar şi incredibila putere pe care o au oamenii de a depăşi greutăţile în ciuda guvernului, mai degrabă decât datorită lui. Predau ateliere de creaţie în Lagos în fiecare vară. Şi e uimitor să vezi câţi oameni aplică, câţi oameni sunt dornici să scrie, să spună poveşti.

Eu şi editorul meu nigerian tocami am înfiinţat o organizaţie non-profit numită Farafina Trust. Şi avem visuri mari de a construi biblioteci şi să renovăm bibliotecile care există deja, şi să facem rost de cărţi pentru şcolile publice care nu au nimic în bilbioteci, şi de asemenea să organizăm o groază de ateliere, de creaţie şi de citit, pentru toţi cei care sunt nerăbdători să spună multele noastre poveşti. Poveştile contează. Multe poveşti contează. Poveştile au fost folosite ca să deposedeze şi să rănească. Dar poveştile pot fi folosite şi ca să dea putere, să umanizeze. Poveştile pot ştirbi demnitatea oamenilor. Dar poveştile pot să şi repare demnitatea ştirbită.

Scriitoarea americană Alice Walker a scris următoarele despre rudele ei din sud care se mutaseră în nord. Le-a prezentat o carte despre viaţa din sud pe care o lăsaseră în urmă. “Stăteau în cerc, citind fiecare cartea, ascultându-mă pe mine cum le citeam, şi am regăsit într-un fel paradisul”. Aş dori să închei cu acest gând: atunci când refuzăm ideea poveştii unice, când ne dăm seama că niciodată nu există o singură poveste despre un loc, regăsim într-un fel paradisul. Vă mulţumesc. (Aplauze)

→ Cărți care te vor face mai deștept: reduceri de până la 90%!

Dacă ți-a placut acest articol, dă-ne un like pe Facebook.

comentarii