Lucrurile pe care le citim despre alții, ne pot influența negativ, mai ales dacă citim totul dintr-o singură sursă.

Chimamanda Adichie spune câteva povești despre felul în care ea a crescut și ce știa despre țările dezvoltate, despre felul cum era ea privită la facultate și despre câțiva autori care au văzut fețe diferite ale Africii.

Acest video ne învață câte ceva despre toleranță, stereotipuri și curiozitate.

dacă nu vezi video-ul, click aici.

Transcriptul video-ului

Sunt o povestitoare. Şi aș dori să vă spun câteva povești personale despre ceea ce eu numesc “pericolul poveștii unice”. Am crescut în campusul unei universități din estul Nigeriei. Mama spune că am început să citesc de la vârsta de 2 ani, deși eu cred că mai degrabă aveam 4 ani. Deci am început să citesc devreme. Şi citeam povești britanice și americane pentru copii.

De asemenea, am început să scriu devreme. Şi când am început să scriu, pe la șapte ani, povești scrise cu creionul și având desene făcute cu creioane cerate pe care săraca mea mamă era obligată să le citească, am scris exact tipul de povești pe care le citeam. Toate personajele mele erau albe și aveau ochii albaștri. Se jucau în zăpadă. Mâncau mere. (Râsete) Şi vorbeau mult despre vreme, cât de frumos era că ieșise soarele. (Râsete) Şi asta în ciuda faptului că locuiam în Nigeria. Nu ieșisem niciodată din Nigeria. Nu aveam zăpadă. Noi mâncam mango. Şi nu vorbeam niciodată despre vreme, pentru că nu era nevoie.

Personajele mele beau și multă bere de ghimbir pentru că personajele din cărțile britanice pe care le citeam beau bere de ghimbir. Nu conta că nu știam ce-i aia bere de ghimbir. (Râsete) Şi timp de mulți ani după aceea, am avut o mare dorință de a gusta berea de ghimbir. Dar asta e altă poveste.

După părerea mea, asta demonstrează cât de impresionabili și de vulnerabili suntem în fața unei povești, în special când suntem copii. Din cauză că eu citisem doar cărți în care personajele erau străine, ajunsesem să fiu convinsă că toate cărțile, prin natura lor, trebuiau să aibă străini în ele, și trebuiau să fie despre lucruri cu care eu personal nu mă puteam identifica. Lucrurile s-au schimbat însă când am descoperit cărțile africane. Nu se găseau multe. Şi nu se găseau la fel de ușor ca și cărțile străine.

Dar datorită unor scriitori ca Chinua Achebe și Camara Laye mi-am schimbat percepția asupra literaturii. Mi-am dat seama că oameni ca și mine, fete cu pielea de culoarea ciocolatei, al căror păr bizar nu putea fi prins în cozi de cal, puteau de asemenea să existe în literatură. Am început să scriu despre lucruri pe care le recunoșteam.

Sigur că iubeam cărțile americane și britanice pe care le citeam. Îmi stârneau imaginația. Îmi arătau noi lumi. Dar consecința neașteptată a fost că nu am știut că oameni ca mine puteau exista în literatură. Deci descoperirea autorilor africani a avut următorul impact asupra mea: m-a salvat de la a avea o singură poveste despre ceea ce sunt cărțile.

Provin dintr-o familie nigeriană tradițională, de clasă mijlocie. Tatăl meu a fost profesor. Mama a fost administrator. Şi aveam, cum era normal, ajutor domestic care locuia cu noi și care venea din satele din împrejurimi. Iar când am împlinit 8 ani am luat un nou băiat în casă. Îl chema Fide. Singurul lucru pe care mama ni l-a spus despre el e că familia lui era foarte săracă. Mama trimitea igname și orez, și hainele noastre vechi familiei sale. Iar atunci când nu terminam de mâncat mama îmi spunea: “Termină-ți mâncarea! Nu știi? Oamenii ca familia lui Fide nu au nimic.” Așa că îmi era foarte milă de familia lui Fide.

Apoi într-o sâmbătă ne-am dus în vizită în satul lui. Iar mama lui ne-a arătat un coș cu modele frumoase, făcut din rafie pictată, de fratele său. Am fost surprinsă. Nu mă gândisem că cineva din familia lui ar fi putut într-adevăr să facă ceva. Despre ei auziem doar cât de săraci erau, așa că mi se părea imposibil să mi-i imaginez ca altceva decât săraci. Sărăcia lor era unica mea poveste despre ei.

Ani mai târziu, m-am gândit la acest lucru când am plecat din Nigeria ca să merg la universitate în Statele Unite. Aveam 19 ani. Colega mea de cameră americană a fost șocată de mine. M-a întrebat unde am învățat engleza așa de bine, și a fost mirată când i-am zis că în Nigeria engleza este limbă oficială. M-a întrebat dacă putea să asculte ceea ce ea numea “muzica mea tribală”, și a fost foarte dezamăgită când i-am pus caseta mea cu Mariah Carey. (Râsete) A presupus că nu știam să folosesc un aragaz.

Ceea ce m-a uimit a fost că ei i-a fost milă de mine încă dinainte să mă vadă. Față de mine, ca africană, ea a simțit de la început un fel de milă bine-intenționată, dar superioară. Colega mea de cameră avea o poveste unică despre Africa. O poveste unică a unei catastrofe. În această poveste unică nu era posibil ca africanii să îi fie asemănători în vreun fel. Nu era posibil să existe sentimente mai complexe decât mila. Nu era posibil să existe o legătură între oameni ca egali.

Trebuie să spun că înainte să merg in SUA nu mă conștientizam ca fiind africană. Dar în SUA, oricând era vorba despre Africa, oamenii se uitau la mine. Nu conta că nu știam nimic despre locuri ca Namibia. Însă am ajuns să îmbrățișez această nouă identitate. Şi în multe feluri acum mă consider africană. Deși devin destul de nervoasă atunci când Africa este numită țară. Cel mai recent exemplu a fost în timpul zborului meu, de altfel plăcut, dinspre Lagos, de acum 2 zile, când în timpul zborului cu compania Virgin a fost făcut un anunț despre activitățile cu scop caritabil din “India, Africa și alte țări”. (Râsete)

Deci după ce am petrecut câțiva ani în SUA ca africană, am început să înțeleg reacția colegei mele de cameră față de mine. Dacă nu aș fi crescut în Nigeria și dacă tot ce aș fi știut despre Africa aș fi aflat din reprezentațiile cunoscute ale continentului și eu aș crede că Africa este un loc unde întâlnești peisaje frumoase, animale frumoase și oameni pe care nu-i poți înțelege care duc războaie fără sens, mor de sărăcie și de SIDA, nu sunt în stare să vorbească în numele propriu și care așteaptă să fie salvați de către un străin alb și bun. Aș vedea africanii la fel cum vedeam familia lui Fide când eram copil.

Povestea unică despre Africa provine, în primul rând, din literatura occidentală. Iată un citat din scrierile unui comerciant londonez pe nume John Locke, care a navigat spre Africa de vest în 1561 și a ținut un fascinant jurnal de călătorie. După ce spune despre africanii negri că sunt “bestii care nu au case”, scrie: “sunt de asemenea oameni fără cap, care au gura și ochii în piept”.

Am râs de fiecare dată când am citit asta. Şi trebuie să-i admirăm imaginația lui John Locke. Dar ceea ce e important în scrierile lui este că reprezintă începutul unei tradiții de a spune povești despre Africa în occident. O tradiție despre Africa subsahariană ca un loc al lucrurilor negative, al diferențelor, al întunericului, al oamenilor care, după spusele minunatului poet Rudyard Kipling, sunt “pe jumătate diavoli, pe jumătate copii”.

Şi astfel am început să-mi dau seama că, colega mea de cameră americană de-a lungul vieții ei, a văzut și a auzit diferite versiuni ale acestei povești unice, la fel cum i s-a întâmplat unui profesor, care mi-a spus că romanul meu nu este “cu adevărat african”. Eram destul de dispusă să accept că erau anumite lucruri în neregulă cu romanul meu, că greșisem în anumite locuri. Dar nu-mi imaginasem că nu am reușit să dobândesc ceea ce se numește autenticitate africană. De fapt nu știam ce este autenticitatea africană. Profesorul mi-a spus că personajele mele semănau prea mult cu el, un om educat din clasa mijlocie. Personajele mele conduceau mașini. Nu mureau de foame. În concluzie nu erau cu adevărat africane.

Dar trebuie să adaug că și eu sunt la fel de vinovată în chestiunea poveștii unice. Acum câțiva ani, am vizitat Mexicul plecând din SUA. Situația politică în SUA era tensionată la acea vreme. Şi existau discuții legate de imigrare. Şi, așa cum deseori se întâmplă în America, imigrarea a devenit sinonimă cu mexicanii. Erau nenumărate povești despre mexicani ca fiind niște oameni care păcăleau sistemul de sănătate, se strecurau de cealaltă parte a graniței, erau arestați la graniți, genul ăsta de lucruri.

Îmi aduc aminte cum mă plimbam în prima zi în Guadalajara, urmăreau oamenii care se duceau la lucru, făceau tortilla în piață, fumau, râdeau. Îmi aduc aminte că la început am fost ușor surprinsă. Apoi am fost copleșită de rușine. Mi-am dat seama că fusesem atât de absorbită de imaginea pe care o aveau mexicanii în mass media, încât aceștia au devenit un singur lucru în mintea mea, imigranții abjecți. Crezusem doar acea poveste unică despre mexicani și îmi era incredibil de rușine. Deci așa se creează o poveste unică, arată un popor ca fiind un lucru, un singur lucru, de nenumărate ori, și asta și devin.

Nu se poate vorbi despre povestea unică fără a vorbi despre putere. Există un cuvânt din limba igbo la care mă gândesc de fiecare dată când mă gândesc la structurile puterii din lume. Cuvântul e “nkali”. Este un substantiv care în linii mari înseamnă “a fi mai măreț decât altul”. La fel ca și lumea economică și politică, și poveștile sunt definite de principiul nkali. Cum sunt spuse, cine le spune, când sunt spuse, câte povești sunt spuse, toate acestea depind într-adevăr de putere.

Puterea nu înseamnă doar capacitatea de a spune povestea unei alte persoane, dar și să faci din ea povestea definitorie a acelei persoane. Poetul palestinian Mourid Barghouti a scris că dacă vrei să deposedezi un popor, cel mai simplu mod e să le spui povestea și să începi cu “în al doilea rând”. Începe povestea cu săgețile indienilor americani, și nu cu sosirea britanicilor, și ai o cu totul altă poveste. Începe povestea cu eșecul statului african, și nu cu crearea statului african, și ai o cu totul altă poveste.

Am vorbit de curând la o universitate, iar un student mi-a spus că era așa de păcat că bărbații nigerieni își agresează copiii la fel ca personajul tatălui din cartea mea. I-am spus că am citit de curând o carte numită “American Psycho” — (Râsete) — și că e așa păcat că tinerii americani sunt criminali în serie. (Râsete) (Aplauze) Bineînțeles că i-am spus asta într-un moment de ușoară enervare. (Râsete)

Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să mă gândesc că prin simplul fapt că am citit o carte în care personajul principal e criminal în serie el ar fi în vreun fel reprezentativ pentru toți americanii. Iar asta nu din cauză că sunt o persoană mai bună decât acel student, ci din cauză că, datorită puterii culturale și economice a Americii, aveam multe povești despre America. Citisem Tyler și Updike și Steinbeck și Gaitskill. Nu aveam o poveste unică despre America.

Când am aflat, acum câțiva ani, că se presupunea că scriitorii trebuie să fi avut copilării nefericite pentru a avea succes, am început să mă gândesc cum să inventez lucruri oribile pe care să mi le fi făcut părinții. (Râsete) Dar adevărul este că am avut o copilărie foarte fericită, plină de râsete și de dragoste, într-o familie foarte unită.

Dar am avut și bunici care au murit în tabere de refugiați. Verișorul meu Polle a murit din cauză că n-a primit ajutor medical adecvat. Unul dintre prietenii mei apropiați, Okoloma, a murit într-un accident de avion pentru că mașinile noastre de pompieri nu aveau apă. Am crescut sub guverne militare represive care nu puneau preț pe educație, așa că uneori părinții mei nu-și primeau salariile. Așa că, în copilărie, am văzut cum dispărea gemul de la masa de dimineață, apoi a dispărut margarina, apoi pâinea a deveint prea scumpă, iar apoi laptele s-a raționalizat. Şi cel mai important, un fel de frică politică naturală ne-a invadat viețile.

Toate aceste povești mă fac ceea ce sunt. Dar să insist doar asupra acestor povești negative înseamnă să consider că experiența mea este monotonă și să ignor multe dintre celelalte povești care m-au format. Povestea unică creează stereotipuri. Iar problema cu stereotipurile nu este că nu sunt adevărate, ci că sunt incomplete. Ele fac ca o poveste să devină singura poveste.

Desigur că Africa este un continent al catastrofelor. Catastrofe imense, cum ar fi oribilele violuri din Congo. Şi cele triste, cum este faptul că 5000 de oameni aplică pentru un singur post vacant în Nigeria. Dar există și alte povești care nu sunt despre catastrofe. Şi este foarte important, este la fel de important, să vorbim despre ele.

Mereu am crezut că este imposibil să fii cu adevărat interesat de un loc sau de o persoană fără să fii interesat de toate poveștile despre acel loc sau acea persoană. Consecința poveștii unice este aceasta: îi privează pe oameni de demnitate. Ne facem să ne privim cu dificultate ca fiind la fel de umani cu toții. Evidențiază diferențele mai degrabă decât similitudinile.

Deci cum ar fi fost dacă înainte de excursia mea în Mexic aș fi urmărit dezbaterile despre imigrare din ambele puncte de vedere, al americanilor și al mexicanilor? Cum ar fi fost dacă mama ne-ar fi spus că familia lui Fide este săracă și muncitoare? Cum ar fi dacă am avea un post de televiziune african care să transmită diverse povești africane pe întreg globul? Ceea ce scriitorul nigerian Chinua Achebe numește “un echilibru al poveștilor”.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre editorul meu nigerian, Mukta Bakaray, un om remarcabil care a renunțat la slujba într-o bancă pentru a-și urma visul și a crea o editură? Acuma, se crede că nigerienii nu citesc literatură. El n-a fost de acord. A crezut că dacă oamenii ar putea citi, ar face-o, dacă ai face literatura mai ieftină și mai accesibilă pentru ei.

La puțină vreme după ce mi-a publicat primul roman am fost la un post de televiziune din Lagos pentru un interviu. Şi o femeie care lucra acolo pe post de curier a venit la mine și mi-a zis, “Mi-a plăcut mult romanul. Dar nu mi-a plăcut finalul. Așa că trebuie să scrii o continuare, și trebuie să fie așa și așa…” (Râsete) Şi mi-a spus în continuare ce să scriu în partea a doua. Nu numai că am fost încântată, dar am fost foarte mișcată. Iată o femeie care face parte din masele de nigerieni care se presupune că nu citesc. Nu numai că a citit cartea, dar și-a și însușit-o și s-a simțit îndreptățită să-mi spună ce să scriu în continuare.

Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar fi știut despre prietena mea Fumi Onda, o femeie neînfricată care este gazda unei emisiuni tv din Lagos, și care este hotărâtă să spună poveștile pe care preferăm să le uităm? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre operația pe cord care a avut loc în spitalul din Lagos săptămâna trecută? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre muzica nigeriană contemporană? Oameni talentați care cântă în engleză și în limba pidgin, și în limbile igbo și yoruba și ijo, amestecând influențe de la Jay-Z la Fela de la Bob Marley la bunicii lor. Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre avocata care a mers în instanță în Nigeria pentru a abroga o lege ridicolă care le cere femeilor să primească acordul soțului înainte de a-și reînnoi pașaportul? Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre Nollywood, plin de oameni inventivi care fac filme în ciuda tuturor obstacolelor tehnologice? Filme atât de populare încât sunt cu adevărat cel mai bun exemplu de nigerieni care consumă ceea ce produc. Cum ar fi dacă colega mea de cameră ar ști despre ambițioasa mea coafeză care tocmai și-a deschis propria afacere de vândut extensii de păr? Sau despre milioanele de nigerieni care încep afaceri care uneori eșuează, dar care continuă să se ambiționeze?

De fiecare dată când merg acasă mă confrunt cu motivele de enervare tipice pentru majoritatea nigerienilor: infrastructura nefuncțională, guvernul nefuncțional. Dar și incredibila putere pe care o au oamenii de a depăși greutățile în ciuda guvernului, mai degrabă decât datorită lui. Predau ateliere de creație în Lagos în fiecare vară. Şi e uimitor să vezi câți oameni aplică, câți oameni sunt dornici să scrie, să spună povești.

Eu și editorul meu nigerian tocami am înființat o organizație non-profit numită Farafina Trust. Şi avem visuri mari de a construi biblioteci și să renovăm bibliotecile care există deja, și să facem rost de cărți pentru școlile publice care nu au nimic în bilbioteci, și de asemenea să organizăm o groază de ateliere, de creație și de citit, pentru toți cei care sunt nerăbdători să spună multele noastre povești. Poveștile contează. Multe povești contează. Poveștile au fost folosite ca să deposedeze și să rănească. Dar poveștile pot fi folosite și ca să dea putere, să umanizeze. Poveștile pot știrbi demnitatea oamenilor. Dar poveștile pot să și repare demnitatea știrbită.

Scriitoarea americană Alice Walker a scris următoarele despre rudele ei din sud care se mutaseră în nord. Le-a prezentat o carte despre viața din sud pe care o lăsaseră în urmă. “Stăteau în cerc, citind fiecare cartea, ascultându-mă pe mine cum le citeam, și am regăsit într-un fel paradisul”. Aș dori să închei cu acest gând: atunci când refuzăm ideea poveștii unice, când ne dăm seama că niciodată nu există o singură poveste despre un loc, regăsim într-un fel paradisul. Vă mulțumesc. (Aplauze)