Recenzia aceasta face parte din provocarea Citeşte o carte pe săptămână şi a fost scrisă de către Andreea Butucescu.
Deşi nu sunt la prima lecturare a acestei cărţi, iar o parte din concluziile de mai jos le-am exprimat şi în alt context, întoarcerea la această lectură nu poate fi decât un câştig pentru acea parte din mine care uneori simte nevoia să se exprime profesional, ca psihoterapeut.
În travaliul şlefuirii propriei identităţii profesionale, găsesc în lectura de faţă mereu argumentul că, într-o profesie atât de delicată, este să mă dezvolt ca om şi apoi, sau în acelaşi timp, dar niciodată invers, ca specialist, prin asimilarea de tehnici/metode specifice.
Autoarea acestei cărţi, Iulia Ciorbea, este lector universitar în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Ovidius din Constanţa, doctor în psihologie şi psihoterapeut cu triplă specializare.
Despre carte
Ideea centrală a acestei cărţi a pornit de la un fapt remarcat de autoare în evoluţia sa ca psihoterapeut, şi anume acela că, indiferent de orientarea teoretică a mentorilor săi din domeniul psihoterapiei româneşti şi nu numai, toţi au un stil terapeutic asemănător.
Astfel, lucrarea de faţă, rezultatul unei ample cercetări ştiinţifice, teoretice şi metodologice, este focalizată pe identificarea acelor atribute ale personalităţii psihoterapeuţilor care sunt responsabile de declanşarea şi menţinerea schimbării în psihoterapie.
Demersul teoretic şi aplicativ se întinde pe parcursul a patru capitole.
Primul capitol: „Modelul factorilor comuni în psihoterapie”
Autoarea abordează o temă nu doar inedită şi originală dar şi de mare actualitate, aceea a eficacităţii demersului psihoterapeutic, eficacitate care transcede graniţele uneori partizane trasate de diferitele şcoli şi orientări de profil.
Tratarea acestei teme este realizată dintr-o perspectivă la fel de actuală, aceea a necesităţii schimbării accentului de pe problema evaluării eficienţei orientărilor teoretice şi a metodelor diferitelor forme de psihoterapie pe problema eficacităţii acestora, respectiv pe studiul mecanismelor care produc şi menţin schimbarea în psihoterapie, ca o modalitate de a integra progresele înregistrate de poziţiile uneori divergente şi unilaterale ale şcolilor de psihoterapie.
În continuare, sunt analizate cele mai reprezentative abordări integrative ale psihoterapiei ultimelor trei decenii, în care accentele cad pe importanţa modelului factorilor comuni în psihoterapie, care oferă, aşa cum constată autoarea, „un cadru generos de înţelegere a rolului şi personalităţii psihoterapeutului pentru obţinerea eficacităţii în practică”(Ciorbea, 2010, p.29).
Al doilea capitol „Personalitatea psihoterapeuţilor”
Iulia Ciorbea argumentează pertinent pentru studiul personalităţii psihoterapeutului – variabilă primordială a unei psihoterapii de succes, factor care explică cea mai mare parte a variabilităţii performanţelor psihoterapeutice.
În favoarea acestei viziuni, întreaga carte, dar mai ales acest capitol, abundă in informaţii, exemple, obţinute dintr-o sinteză a peste 200 de studii şi cercetări în domeniu.
Capitolul al treilea: „Formarea psihoterapeuţilor”
Un aspect foarte meritoriu al acestei cărţi este faptul că întregul demers teoretic, care este centrat pe identificarea argumentelor în favoarea tezei că personalitatea psihoterapeutului constituie sursa esenţială a succesului terapeutic, are o evidentă finalitate practică: evidenţierea dificultăţilor întâmpinate în parcurgerea etapelor de formare şi formularea de propuneri în favoarea creşterii eficienţei stagiilor formative ale viitorilor psihoterapeuţi.
Este prilejul pentru autoare să dovedească convingător că şi aici personalitatea viitorului psihoterapeut este factorul determinant în asimilarea şi filtrarea informaţiilor teoretice şi al abilităţilor tehnice, în integrarea metodelor psihoterapeutice şi a valorilor etice într-un stil personal, în aderarea la o şcoală sau alta de psihoterapie, al implementării teoriilor şi tehnicilor în practica psihoterapeutică nemijlocită.
Capitolul aplicativ, al patrulea, „Studiul privind personalitatea psihoterapeuţilor”
Prezintă rezultatele unui studiu exploratoriu privind personalitatea psihoterapeutului român, realizat pe un eşantion de 387 de psihoterapeuţi aparţinând a patru şcoli de psihoterapie, acreditate de Colegiul Psihologilor din România, aflaţi în toate stadiile de formare.
Concluziile care se degajă din demersul aplicativ sunt următoarele:
- Trăsăturile de personalitate ale psihoterapeuţilor, tind să se grupeze într-un profil (pattern) specific, deosebit de acela al populaţiei generale româneşti. Structura de bază a personalităţii terapeutului este dată de trei factori: competenţa psihologică, prezenţa interpersonală şi integrarea socială.
- Există diferenţe semnificative la nivelul unor variabile de personalitate între terapeuţii aparţinând unor orientări diferite.
- Personalitatea psihoterapeutului cunoaşte modificări pe măsura creşterii nivelului de competenţă şi a avansării în practică.
- Există diferenţe între variabilele de personalitate şi anumite aspecte ale competenţei terapeutice, măsurată prin: numărul de clienţi pe săptămână, experienţa terapeutică, nivelul recunoscut de competenţă, criteriul practicii terapeutice.
Rezultatele studiului au o finalitate directă în programele de selecţie şi de formare a viitorilor psihoterapeuţi.
Concluzii
Cartea răspunde unei părţi semnificative din numeroasele frământări pe care le au sau ar trebui să le aibă studenţii-viitori psihologi , psihoterapeuţii practicieni, profesorii în domeniu:
- Cine e potrivit pentru a deveni un bun psihoterapeut?
- Ce orientare psihoterapeutică ar fi de preferat să îmbrăţişeze fiecare tânăr dornic de a deveni psihoterapeut?
- Care este locul şi rolul psihoterapeutului în procesul schimbării terapeutice?
- Care sunt atributele care ii diferenţiază pe psihoterapeuţii „buni” de cei „slabi”?
- Pe ce ar trebui să se pună accent în stagiul de formare al psihoterapeutilor?”
În final aş mai adăuga o părere, poate prea personală, care mă determină să recomand această lectură nu doar persoanelor care sunt în contact direct cu domeniul, ci tuturor celor care au avut, au sau vor avea deschiderea spre psihoterapie chiar şi în calitate de clienţi.
Dacă lucrurile „ nu merg” într-un astfel de proces, e foarte probabil ca stilul psihoterapeutic să nu fi fost ajustat nevoilor dumneavoastră, ceea ce nu face decât să vă responsabilizeze în căutarea personalităţii cu care rezonaţi şi nicidecum să renunţaţi la „speranţa de mai bine” .
Comments are closed.