Doamna, eu vreau sa citesc!

Eram în centrul Braşovului şi aşteptam un autobuz. Dacă ai fost prin Braşov ştii cum arată Livada Poştei: plină de oameni care aşteaptă autobuzul sau care stau tolăniţi pe bănci din cauza căldurii (atunci când e cald, că de obicei plouă).

Am urcat în autobuz şi am deschis cartea pe care vroiam să o citesc de ceva timp, Open – biografia lui Andre Agassi.

Eu citesc destul de des pe autobuz, de obicei când nu e prea plin, pentru că dacă stau jos şi citesc atunci când e plin, seniorii şi mamele se uită ciudat la mine şi mă înjură uşor în gând pentru că nu le dau locul.

Îmi cer scuze, dar atunci când citesc, nu mă deranjează nimeni şi nimic. Nici pe soră-mea, care e acum gravidă cu “ditamai” burta, nu cred că aş observa-o.

Acum autobuzul era gol. Norocul meu.

Mă aşez deschid cartea şi reiau de unde am rămas. Trec 2 staţii, staţia de la Teatrul Dramatic şi apoi Patria.

Poate ţie numele acestor staţii nu îţi spun mare lucru, dar eu le ştiu pe de rost, pentru că repet de obicei drumul acesta de 2-3 pe zi şi de dragul acestei relatări, îţi recomand ca şi tu să le reţii.

La Patria se urcă o doamnă mai în vârstă, pensionară desigur, cu batic şi cu o rochie din-aia mai bătrânească. Părea obosită şi gâfâia de la căldură, aşa că am anticipat că o să vrea să se aşeze pe cel mai apropiat scaun liber. Singurul scaun care avea profilul ăsta era lângă mine, aşa că m-am ridicat în avans şi am invitat-o să stea jos.

Se aşează. Eu mă aşez. Mă pun din nou la citit.

Mă întrerupe şi mă roagă să îi fac biletul. Îi fac biletul.

Mă pun din nou la citit.

Mă întrerupe şi mă întreabă dacă ceea ce am în faţă şi citesc este Biblia. Zic: “Nu”. Nu vreau să deschid o conversaţie cu această doamnă, nu că nu aş putea să vorbesc cu ea despre diverse, ci pentru că eu vreau să citesc.

Trec 10 secunde şi mă întrerupe zicând: “Dacă aveţi Biblia acasă, să o citiţi!”.  Zic “Bine!” şi mustăcesc un zâmbet (am citit Biblia când eram în generală, că discutam despre ea la orele de religie pe care le făceam la biserică. Eu sunt romano-catolic).

Mai trec vreo 20 de secunde şi iar mă întrerupe: “Ştiţi cumva unde este şcoala 25?”, îi zic “Da, vă spun eu unde să coborâţi”. Îmi mulţumeşte, aşteaptă câteva secunde şi îmi spune că trebuie să se întâlnească cu cineva. Îi zic uşor sarcastic: “Am înţeles, vă spun eu unde să coborâţi”.

În tot schimbul ăsta de replici eu nu mi-am ridicat privirea din carte, pentru că eu vreau să citesc, nu să discut cu doamna.

Mai trec 2 staţii, mai erau vreo 2 şi trebuia şi eu să cobor şi mă întrerupe din nou: “Isus te iubeşte!”. Nu zic nimic, ştii deja de ce nu fac asta. “Dumnezeu îţi iartă păcatele, chiar şi pe cele mari!”.

Stăteam şi mă întrebam care păcate? Oare păcătuiesc acum că nu mă bag în seamă cu doamna pentru că eu vreau să citesc?

Nu zic nimic, doar zâmbesc şi încerc să o ignor, că nu am chef de discuţii despre Biserică. Pentru mine e un subiect tabu, că nu cad de acord cu oamenii şi nici nu vreau să le schimb părerea despre credinţă, e alegerea lor. Totuşi tanti asta mă provoca.

Aleg să nu cad în ispită.

Mai trece o staţie şi probabil văzând că o ignor mă întrerupe din nou şi mă întreabă dacă am trecut de şcoala 25. I-am zis că nu, că aş fi anunţat-o că doar i-am zis că îi zic unde să coboare. I-am zis că la a doua va trebui să coboare.

Vine staţia mea, în sfârşit.

Mă ridic, îi zâmbesc şi îi spun că nu la aceasta, ci la următoarea va trebui să coboare, că vine “staţia de la 25″.

Doamna cred că vroia să îmi mai zică ceva, dar întorc repede spatele.

Dacă îmi mai zicea ceva din nou de Dumnezeu şi de Biblie, i-aş fi ţipat ca să înţeleagă: “Doamnă, eu vreau să citesc!“.

Dacă ți-a placut acest articol, dă-ne un like pe Facebook.


comentarii